Comitetul Olimpic și Sportiv Român a aniversat, pe 27 martie, 110 ani de olimpism în România.
Au trecut zece ani de la centenarul olimpismului românesc. Parcă ieri Ateneul se îmbrăcase de sărbătoare la aniversarea de o sută de ani. Și câți campioni nu au fost atunci! Și președinți, și oameni importanți. Și șeful CIO, Thomas Bach, şi preşedintele Comitetelor Olimpice Europene, Patrick Hickey. Zece ani au trecut parcă în 10 secunde, cât o cursă atletică de o sută metri la Jocurile Olimpice.
A trecut un deceniu și s-au schimbat multe. Ioli nu mai este, dar povestea campioanei de la săritura în înălțime e nemuritoare. Cine nu-și aduce aminte de recordurile ei mondiale în cascadă și de glasul grav al crainicului de pe fostul ”Republicii” … ”Liniște, sare Iolanda Balaș!”. Iolanda a urcat Olimpul prin performanțe și prin capacitatea ei de a împărți bunătate și asta nu dispare niciodată.
Nici Ivan nu mai este, dar credeți că va pieri vreodată epopeea tânărului plecat de la Mila 23 pentru a ajunge cel mai bun din lume? Povestea pagaei rupte de la Jocurile Olimpice de la Munchen 1972 se va spune și nepoților și strănepoților, chiar dacă peste generații va intra în legendă. ”Oare chiar a existat?”. Ivan Patzaichin a fost fantastic, un erou tipic al olimpismului, clădit la trup și suflet din piatra Olimpului antic. Poate deloc întâmplător este singurul român care a primit colanul de platină al CIO.
În timpul scurs de la centenar s-au mai dus și alți mari campioni. Luptătorul Gheorghe Berceanu a plecat să-și vadă bunul prieten, Nicolae Martinescu, sus, la zei. Povestea lui ”Hercule de buzunar”, olteanul de numai 1,50 metri, rămâne scrisă în inimile tuturor celor care l-au cunoscut. La fel și cea a lui Vasile Dîba, primul campion olimpic al kaiacului românesc, un alt copil teribil al Deltei, ajuns în barcă pentru că nu exista echipă de fotbal în zona natală, pentru a-i satisface pasiunea. La fel ca și povestea atletei Argentina Menis, sau cea a canotorului Dimitrie Popescu.
Despre asta este vorba în conceptul de olimpism: eternitate. Oamenii trec, poveștile rămân, istoria se scrie în continuare. Important este ca toate aceste informații să fie rescrise, din generație în generație, indiferent de suport: pe hârtie, în eter, pe medii de stocare sau, poate, din nou pe tăblițe cioplite.
File de istorie
Potrivit istoricilor, istoria olimpismului românesc începe undeva în martie 1914. La cererea lui George Plagino, membru al Comitetului Internațional Olimpic din partea României (în perioada 1908-1948), pe 27 martie 1914, data la care se consideră că a luat naștere Comitetul Olimpic Român, au fost desemnați primii delegați ai României la Congresul CIO din iunie 1914, de la Paris.
Cei dintâi membri ai COR au fost George V. Bibescu, dr. Ion Costinescu, Ion N. Cămărășescu, prof. G Murgoci, C. Tzigara-Samurcas, Carol Davila-Pia, Dinu Cesianu, Grigore Caracostea, ing. C. Iliescu – Brânceni, Ion Nicolaescu, George Iconomu și George Plagino.
Rădăcinile mișcării olimpice în România sunt însă anterioare anului 1914. Evanghelie Zappa, un grec stabilit la noi în 1833, devenit ulterior cetățean român, a fost primul care a militat pentru renașterea Jocurilor Olimpice. Competiția preconizată de el era orientată pe modelul celor din antichitate și limitate la o participare grecească. Zappa a murit în 1865 fără să-și fi împlinit visul, dar și-a lăsat o însemnată parte a averii unei Epitropii din Grecia, cu mențiunea de a milita pentru reînființarea Jocurilor Olimpice.
Bibescu, Plagino…
În 1883, la București, se înființează Societatea Olimpică Română, un fel de club de gimnastică menit să ofere membrilor săi organizarea unor ”exerciții olimpice”. Într-un moment în care Pierre de Fredy, Baron de Coubertin, făcea un lobby teribil pentru reînființarea Jocurilor, numele ales de societatea de la București este sugestiv. Pe teritoriul țării noastre pătrunsese ideea olimpică încă din a doua jumătate a secolului XIX. Pe finalul veacului au apărut și primele legături oficiale ale sportului românesc cu mișcarea olimpică modernă. În anul 1899, la trei ani de la prima ediție a Jocurilor Olimpice moderne, George Gh. Bibescu este ales membru al CIO, România devenind astfel cea de a 16-a națiune cu un membru în Comitetul Internațional Olimpic, organism înființat în 1984.
A doua prezență românească oficială în mișcarea olimpică datează din 1908, când la sesiunea CIO de la Londra este cooptat George A. Plagino ca al 57-lea membru al CIO. Născut în 1878, George A. Plagino a fost primul român care a participat, ca sportiv, la Jocurile Olimpice. Aflat la Paris în 1900, alături de familie (era fiul unui diplomat român), George A. Plagino s-a înscris în concursul olimpic de tir, cu titlu individual. Poate și din acest motiv, România nu a fost consemnată în rândul celor 22 de țări menționate a fi participat la cea de a doua ediție a Jocurilor Olimpice, de la Paris.
Concursul de tir la talere a avut loc în ziua de 15 iulie 1900, la un poligon improvizat de pe insula Seguin (de pe Sena). Din 51 de concurenți din 4 țări, George A. Plagino s-a clasat pe locul 13. El a decedat în 1949, după 41 de ani de activitate în forul olimpic, fiind al cincilea membru al CIO cu cea mai mare vechime din istoria acestui organism.
Prima medalie olimpică: Ștefan Somodi, dar pentru Ungaria
Până la înființarea Comitetului Olimpic Român, a mai existat un eveniment ce merită amintit. Oficial, prima participare românească la Jocurile Olimpice a fost cea din 1924 de la Paris (la fotbal, rugby, tenis și tir), cu un bronz cucerit de echipa de rugby. Anul acesta s-a sărbătorit centenarul. Totuși, istoria reține numele unui clujean medaliat cu argint la ediția olimpică de la Londra, din 1908. În vârstă de 23 de ani la momentul respectiv, Ștefan Somodi a sărit 1,88 metri, dar performanța sa a fost contabilizată pentru Ungaria, în acel moment Transilvania fiind sub ocupație Austro-ungară. Ștefan Somodi a trăit și a murit la Cluj, în 1963, unde a ajuns la un moment dat procurorul orașului. La începutul anilor 1930, el a fost distins de Regele Carol II pentru activitatea sa pedagogică și pentru rezultatele elevilor săi.
Fondarea COR, martie 1914
În 1912 a fost înființată Federațiunea Societăților Sportive Române, primul organ central unic de conducere și îndrumare a întregii mișcări sportive din țara noastră. Câteva comisii apăreau în statutul inițial: comisia pentru instalarea terenurilor, comisia societăților de sporturi de iarnă, comisia centrală a sporturilor pe apă, comisia pentru propagandă școlară, comisia de football-rugby, comisia de atletism, comisiile de tenis de câmp, scrimă, oină, ciclism, tir, canotaj, gimnastică. Președinte federației era Regele Ferdinand – membru fondator, iar secretar general – principele Carol. Printre membrii fondatori s-au numărat George Valentin Bibescu și generalul Constantin Coandă.
Noua federație nu acoperea însă dimensiunea olimpică a sportului, din ce în ce mai puternică, iar tot mai multe voci au cerut aderarea sportului românesc la CIO, prin crearea unui Comitet Olimpic Național. Nu se cunoaște exact data reuniunii de constituire a COR, dar a fost creditată ca moment de pornire luna martie a anului1914. Cel puțin așa apare scris în ”Revista Automobilă”: ”La 27 martie 1914, la cererea dlui G. Plagino, membru în CIO, FSSR desemnează delegați la Congresul Olimpic (Paris, iunie). Domnii prof. Univ. Gheorghe Murgoci, ing. N. Iliescu-Brânceni, Carol Davila, Ion Nicolaescu și Dinu Cesianu au luat astfel – și adaug pe spezele lor – în numele României sportive primul contact cu cei mai de seamă străini din lumea întreagă, atât doctrinari, cât și practicanți ai sporturilor și atletismului”. Există premisa ca la această ședință, FSSR să fi constituit și COR. Importantă este și o scrisoare trimisă pe 19 mai 1914 la CIO, direct Baronului Pierre de Coubertin, în care era anunțată constituirea COR, numele celor cinci delegați la Congresul de la Paris și specimenele de semnătură ale acestora.
Primul președinte al Comitetului Olimpic Român a fost Principele Carol, care a condus organizația între 1914 și 1920.
România are 111 campioni olimpici
Acestea au fost reperele istorice ale nașterii olimpismului românesc. Au trecut de atunci 110 ani, timp în care România a participat la 22 ediții ale Jocurilor Olimpice de vară și tot atâtea de iarnă, cucerind 309 medalii, dintre care 90 de aur, 97 de argint și 122 de bronz. Nu trofeele sunt importante, cât poveștile de care vorbeam la începutul acestui reportaj. Olimpismul românesc înseamnă Nadia Comăneci, cu ”povestea primului 10” din istoria gimnasticii olimpice. Înseamnă forța Elisabetei Lipă, care a purtat pe umerii ei puternici povestea canotajului românesc, cucerind nu mai puțin de 8 medalii olimpice. E cursa de aur a Constantinei Diță de la maratonul olimpic din 2008. E povestea gimnasticii românești, îmbrăcată în surâsul Marianei Bitang și în severitatea lui Octavian Bellu. Este povestea Liei Manoliu și a tuturor celor care au muncit pe teren sau în zona administrativă să onoreze istoria. Olimpismul românesc este povestea unui neam care are de ce să fie mândru.
România are 111 campioni olimpici, dintre care numai 15 împart cerul cu zeii Olimpului. La Paris 2024 lista se poate mări. Apoi vine Los Angeles 2028 și Brisbane 2032. Povestea va fi nesfârșită. Oamenii vor trece, poveștile vor rămâne. Și mereu va exista un cronicar să le consemneze pentru eternitate.