Presa sportivă, cel puţin din punct de vedere teoretic, ar trebui să fie un domeniu liber, lipsit de constrângeri şi ameninţări. Fiindcă, în principiu, ea tratează o activitate deseori benevolă, fără caracter lucrativ, având ca obiectiv simpla plăcere a mişcării fizice şi a competiţiei, în care recompensele sunt (vorbim de sportul amator) mai mult simbolice: contează mai ales bucuria triumfului, orgoliul de a învinge, satisfacţia victoriei colective, transpiraţia pentru o cauză pe cât de facilă, pe atât de nobilă.
Acestea au fost întotdeauna rădăcinile sportului, pe care era modernă le-a pervertit în fel şi chip, după asemănarea unei societăţi sau a alteia. Desigur, puterea banului îşi spune astăzi cuvântul înainte de toate, însă a existat o epocă în care presiunile asupra presei sportive veneau din altă parte, iar noi despre aceste aspecte vom vorbi mai întâi.
Aşadar, cu toate că şi azi se mai exercită presiuni asupra libertăţii cuvântului în gazetăria sportivă, despre care vom aminti mai târziu, nimic nu se poate compara cu se petrecea în urmă cu multe decenii.
Voi începe prin a descrie succint perioada cea mai dură a gazetăriei, cea din anii stalinismului şi ai internaţionalismului proletar, atunci când un singur cuvânt nepotrivit te putea arunca pentru ani buni în închisoare. Erau anii în care, de pildǎ, pe coperta colorată a unei reviste sportive a apărut din greşeală un steag roşu-alb-verde (deci steagul Ungariei!) în locul tricolorului roşu-galben-albastru, ceea ce a dus la arestări şi condamnări severe, cei care greşiseră fiind acuzaţi de complot împotriva statului român. Erau anii în care despre URSS şi sportul sovietic nu se putea scrie decât la superlativ. Iată, spre exemplu,un citat de pe coperta revistei Football (nr. 6-7/1950) apărută în plină perioadă stalinistă: „Footballul sovietic este cel mai bun şi cel mai avansat din lume. Strălucitele victorii obţinute peste hotare – şi în special în Anglia –, de jucătorii sovietici, sunt cea mai bunǎ dovadă. Footballul sovietic nu exclude lupta bărbătească, utilizarea forţei, a corpului bine dezvoltat. Dar footballişti sovietici nu depăşesc niciodată, în întrecerile tovărăşeşti dintre ei, limitele corectitudinii. Fotografia aceasta (în poză se văd doi jucători disputându-şi o minge înaltă – nota mea, D.G.) constituie o pildă vie. Un înaintaş dela colectivul Dinamo Stalinabad (Tadjikistan) şi portarul colectivului Casa Ofiţerilor din Kiev îşi dispută cu dârzenie balonul. Niciunul însă nu foloseşte vreunul din mijloacele nepermise, atât de frecvente în sportul din ţările capitaliste.”
Cât priveşte participarea la marile manifestări sportive internaţionale, ele nu erau permise decât pentru a arăta superioritatea sportului sovietic şi a celui din ţările de „democraţie populară”, între care, desigur, ne număram. Iată aşadar un citat dintr-un articol apărut iniţial în cotidianul Sovieţchi sport (Sportul sovietic), sub titlul O contribuţie la cauza păcii, tradus şi publicat imediat după Olimpiada anului 1952, de la Helsinki: „Cea de-a XV-a ediţie a Jocurilor Olimpice, care s-a încheiat, a arătat puternica năzuinţă a tuturor sportivilor cinstiţi din diferite ţări către pace şi prietenie între popoare. […] Jocurile Olimpice au constituit, deasemeni, o demonstraţie clară a acelei consideraţiuni de care se bucură în faţa sportivilor din toate ţările lumii sportivii sovietici şi marea Uniune Sovietică. La Jocurile Olimpice au fost pulverizate aşteptările clicii reacţionare, care, contând pe campania deşănţată de defăimare a Uniunii Sovietice, dusă în ţările blocului americano-englez, credea că aţâţătorii la război vor putea împiedica stabilirea de relaţii prieteneşti între sportivii acestor ţări şi ai celor din URSS şi ţările de democraţie populară” (revista Stadion nr.8/1952, pag. 9-19). Din fericire pentru noi, cei de azi, noi n-am făcut cunoştinţă cu asemenea îngrozitoare constrângeri decât din cărţi sau studiind arhivele îngălbenite ale ziarelor vremii.
Să ne apropiem acum de ceea se petrecea în urmă cu două, trei decenii, în plin avânt al societăţii socialiste aşa-zis multilateral dezvoltate. Pentru cei mai tineri, cei care n-au avut de-a face cu sistemul de cenzură al societăţii comuniste, lucrurile vor putea părea neverosimile, însă pentru noi, oamenii care am scris sau am vorbit despre sport în acea perioadă, cenzura cuvântului liber exprimat devenise un modus-vivendi, cu care eram obligaţi să ne obişnuim de la primii paşi în gazetărie.
Aici ar trebui să mă refer în primul rând la amestecul politic în gazetărie, activitate care devenise un fel de anexă – atenţie, chiar deosebit de importantă, cu mult mai importantă decât în zilele noastre! – a politicii de partid şi de stat. Aparatul de propagandă al societăţii comuniste nu accepta niciun fel de derogare de la linia partidului unic. Deşi ziariştii aveau în principiu un statut independent, ei nu erau socotiţi în fapt decâtsimpli „prestatorii de servicii” ai sistemului de propagandă comunist, oameni meniţi, „să ducă spre mase cuvântul şi hotărârile PCR”, iar mai apoi, ale tovarăşului şi ale tovarăşei Nicolae şi Elena Ceuşescu. Pe de altă parte, detaliu deosebit de important, partidul şi statul comunist acordau o mare atenţie sportului, căutând să obţină în acest mod imagine şi faimă peste hotarele ţării. Superioritatea orânduirii comuniste nu se putea demonstra mai bine decât prin câştigarea de medalii sau titluri olimpice, mondiale, europene – lucru care ar fi atestat, după mintea ideologilor comunişti, calitatea pregătirii sportivilor, excelente condiţii de viaţă şi de antrenament de care se bucurau ei în acele vremuri. Erau timpurile în care statul român chiar investea ceva bani în activitatea sportivă şi aştepta să aibă roade cât mai evidente, în măsură să spulbere concurenţa capitalistă, cea a sportivilor din ţările occidentale, în special. O asemenea viziune nu era nici pe departe proprie României, este de reţinut că şi alte ţări din aşa-zisul „lagăr socialist”, R.D. Germană şi URSS în primul rând, dar şi Polonia, Bulgaria sau Cuba promovau aceeaşi politică, luptându-se pentru medalii şi titluri, spre a se lăuda apoi cu superioritatea sportului „amator” (în fapt un profesionalism mascat) şi a celor care îl reprezentau, sportivii crescuţi în adevărate sere de pregătire, în care nu făceau altceva decât să se antreze uneori şi câte 11 luni într-un an, pentru o singură competiţie majoră, de regulă cea a Jocurilor Olimpice.
Ei bine, toate aceste succese majore – şi trebuie desigur să remarcăm că, prin talentul şi eforturile considerabile ale sportivilor noştri, ele chiar au existat în acea vreme –, se cereau în mod obligatoriu a fi cântate exaltat de o presă a cărei unică menire era, cum spuneam, cea de a transforma în ode toate izbânzile sportivilor români, fără să uite în niciun moment să menţioneze, „condiţiile excepţionale de pregătire şi de viaţă asigurate de către partid şi de stat”, „personal de tovarăşul Nicolae Ceauşescu” etc., etc.
Aşadar, revenind, am simţit încă de la primul contact cu gazetăria (asta se petrecea în primăvara anului 1969) obligaţiile pe care le avea un tânăr ziarist sportiv, şi fără de care n-ar fi izbutit niciodată să spere să facă o carieră în domeniu. Mi s-a spus încă de la început să fiu atent la ce scriu, dacă vreau să rămân în redacţia ziarului. Era vremea când un anume Pompi Vintilă îşi turna la partid colegii, pe cei care aduceau la serviciu ouă roşii şi cozonac în pachetul cu mâncare (simbolul Paştelui fiind interzis), iar a fi membru PCR nu era decât o obligaţie sine qua non pentru oricare aspirant la meseria de gazetar. Desigur, atunci când nu prea ai de ales, nu-ţi poţi face prea multe probleme, toţi cei de atunci luam lucrurile aşa cum erau, fiindcă a încerca să schimbi ceva, să te opui cumva direcţiei impuse, echivala cu o sinucidere socială.
Unicul ziar de sport, intitulat la început Sportul popular, apoi simplu, Sportul, ceda de regulă prima pagină activităţilor politice ale vremii, care evident nu aveau nici cea mai mică legătură cu activitatea sportivă. În general, presa era plină de titluri bombastice, preaslăvind excelentele rezultate ale sportivilor, ceea ce de multe ori nu era chiar foarte departe de adevăr, cum am spus. Erau chiar anii în care sportivii români aveau succese, ceea ce uşura mult efortul scrisului sau al comentariului sportiv. Aşa s-a afirmat marele crainic sportiv Cristian Ţopescu, cea mai cunoscută voce a momentului, lucru care nu i-a adus numai satisfacţii, ci şi invidie şi duşmănie. Aş putea povesti mai multe episoade din cariera lui Ţopescu, care uneori îşi asuma riscuri destul de calculate, dar care totuşi a fost în mai multe rânduri certat, sancţionat şi ca urmare interzis pe post pentru o vreme (de obicei o lună sau două). Spre exemplu, atunci când a pomenit despre muncitorii de la uzinele Fiat, care au fost aduşi cu autobuzele la Belgrad, pentru a vedea o partidă importantă a echipei Juventus Torino, ba chiar primiseră o zi liberă pentru a putea asista la meci! Un astfel de lucru desigur că ar fi fost de neînchipuit în ţara noastră, cu toată aşa-zisa superioritate a sistemului socialist şi a grijii faţă de clasa muncitoare… Ţopescu l-a povestit şi a plătit pentru asta.
În fapt, ca mecanismul să se înţeleagă, cenzorii se temeau la rândul lor să nu-şi piardă slujba în cazul în care s-ar fi aflat „mai sus” despre „greşelile grave exprimate pe post” şi atunci conducerea Televiziunii îl trimitea pe Ţopescu pe tuşă câteva luni, până ce incidentul era dat uitării – sau mai exact până ce se constata că pericolul trecuse, fără ca să se sesizeze cineva de la Comitetul Central al partidului comunist.
Şi mie mi s-a întâmplat acelaşi lucru, atunci când, în timpul comentariului în direct de la Sala Polivalentă din Bucureşti, am rostit, la sfârşitul întâlnirii de Cupa Davis din martie 1984, dintre echipele României şi SUA (care-i avea atunci pe celebrii tenismeni Jimmy Connors şi John McEnroe) următoarea frază: „A fost o cinste pentru întreg sportul românesc să găzduiască o asemenea întâlnire cu echipa de Cupă Davis a Statelor Unite, o echipă care poate fi comparată cu Brazilia la fotbal sau Noua Zeelandă la rugby”. Petru Enache, secretar al CC al PCR pentru probleme de propagandă şi presă ar fi rostit, din câte mi s-a spus, fraza: „Ce spune ăsta? Cinste a fost şi pentru ei că au jucat cu noi!” În consecinţă, nu m-a dat nimeni afară, însă n-am mai avut voie să vorbesc pe postul naţional de televiziune vreo şase luni după aceea. Cum însă venise Olimpiada anului 1984 (Los Angeles) şi era mare nevoie de comentatori pentru a susţine verbal imaginile pe care Televiziunea le primea gratuit din Statele Unite, am comentat totuşi din studio, fără să mi se rostească sau să mi se afişeze în niciun moment numele pe ecran! Apoi, totul s-a uitat şi… am mers mai departe.
Aşa cum se ştie, Ţopescu a fost eliminat din presă după episodul din Suedia, în 1983, când a rostit fraza care avea să-i schimbe viaţa. El n-a spus decât că „fotbalul românesc ar avea de câştigat dacă, spre finalul carierei, jucătorilor li s-ar permite să evolueze în străinătate”, desigur în anumite condiţii (număr de selecţii la naţională, vârstă înaintată). Interesant este că Ţopescu, care aştepta momentul pentru a spune această frază (pregătindu-şi ca de obicei extrem de temeinic textele scrise în vederea comentariului), a fost sfătuit de mai mulţi apropiaţi, între care şi Mircea Lucescu, antrenorul de atunci al echipei naţionale de fotbal, să nu o spună pe post. El însă a riscat, încurajat şi de rezultatul excepţional obţinut atunci de fotbaliştii tricolori (victorie la Stockholm cu 1-0) şi … a plătit! Lui Ceauşescu i s-a raportat că „Ţopescu îndeamnă tinerii să plece din ţară!”şi astfel, cu toată celebritatea sa, sau poate şi din această cauză, Cristian Ţopescu a fost transferat ca simplu ofiţer la Clubul Steaua, acolo unde l-a şi prins Revoluţia.
Dacă am ajuns aici, trebuie să menţionez că nu am văzut niciodată un om care să-şi pregătească atât de minuţios comentariile înaintea unei transmisii televizate, fie un meci sau un alt eveniment sportiv, ca Ţopescu! Practic, el nu rostea pe postul naţional decât foarte rar o frază întreagă care să nu fi fost scrisă dinainte, să nu fi fost mai întâi îndelung analizată de filtrul minţii sale, aşternută pe hârtie cu multe zile înainte! Ajunsese aşadar la o autocenzură feroce, fără de care n-ar fi izbutit însă niciodată să se menţină în vârful ierarhiei comentatorilor sportivi. Ştia că poate deveni extrem de periculos să rosteşti spontan cuvintele, fiindcă un asemenea mod te-ar putea expune greşelilor şi consecinţelor care urmau şi-şi asuma riscuri extrem de bine calculate. Cu atât mai paradoxal este că el a „căzut” totuşi, în ciuda tuturor precauţilor pe care şi le lua, fiind eliminat fără cel mai mic regret, atunci când Ceauşescu s-a supărat.
În general, se cunoaşte prea puţin rolul foarte important pe care l-a jucat Traian Puşcaşu, vicepreşedinte al Radioteleviziunii Române până la Revoluţie, în cenzurarea activităţii publicistice a televiziunii naţionale. Acest om a schimbat timp de vreo două decenii toţi preşedinţii care s-au perindat la conducerea televiziunii, el rămânând neclintit pe scaun, în biroul său de la etajul 12, ani şi ani de zile. Puşcaşu supreveghea tot, de la jurnalul de actualităţi politice (renumitul „Telejurnal”), până la emisiunileaşa-zis distractive sau cele de sport. Când erau emisiuni (sau reportaje) mai importante, întinse pe spaţii mai mari, atunci se organiza aşa-numita „vizionare” la acelaşi etaj 12 al blocului turn, într-o sală special amenajată. Mi-aduc aminte că muncisem o lună de zile la reportajul despre calificarea la Euro 1984, iar la „vizionare” tot ce făcusem era să cadă într-o singură clipă, dacă redactorul meu şef, Ion Lavric, n-ar fi insistat şi nu m-ar fi apărat în faţa lui Puşcaşu, asigurîndu-l că nu este nimic în neregulă. Apoi, erau cenzorii mai mici, care îmi vedeau buletinele de ştiri sportive sau rubricile din alte emisiuni, şi până nu le plăcea lor, până ce nu scoateam, evident obligat, orice aluzie despre superioritatea organizării sportului în alte ţări, de exemplu, nu-mi semnau fişa de emisie. Era unul, Cicerone, cu care mă certam aproape în fiecare săptămână, fiindcă pretenţiile sale deveneau tot mai absurde, mai lipsite de sens.Interesant este că, la câţiva ani după Revoluţie, acest Cicerone a devenit nici mai mult, nici mai puţin decât şeful Sindicatului Liber din Televiziunea Română, militând deci pentru libertarea cuvântului şi neingerinţa politică… Viaţa îţi poate aduce multe farse, după cum se vede!
Momentul de vârf al cenzurii „prin adăugire” se petrecea desigur la manifestările aşa-zis populare de la 23 August, atunci când „întregul popor elogia uriaşele realizări ale societăţii socialiste multilateral dezvoltate”, ca şi „contribuţia inestimabilă a tovarăşului Nicolae Ceauşescu” sau „grija părintească a tovarăşei Elena Ceauşescu”… Cine îşi închipuie azi că sportul era scutit de asemenea stupide sloganuri se înşeală profund. Eram obligaţi să rostim pe post asemenea inepţii, textele noastre scrise eraufoarte atent vizate,începând cu şeful de secţie, apoi de conducerea redacţiei, de multe ori fiind sfătuiţi să insistăm pe anume sau anume laudă deşănţată, în funcţie de „moda zilei”, ca să zic aşa. Când defilau aşadar sportivii prin faţa tribunei, noi recitamaproape fără răsuflare textele ce ne erau impuse, spre a aduce în primul rând laude partidului, tovarăşului Ceauşescu şi tovarăşei Ceauşescu, „cei fără de care” etc., etc. Ferească sfântul să îndrăzneşti să te abaţi cu o virgulă de la textul aprobat sau să greşeşti cumva –impardonabilă eroare!– numele ori prenumele celor doi tirani, cǎci vicele Puşcaşu şi probabil vreo câţiva securişti zeloşi te-ar fi aşteptatimediat la ieşire, şi nu ca să te felicite.
Fiindcă eram comentator sportiv, mă aflam într-o ipostază foarte rară la acea vreme, putând vorbi ceea ce se chema „în direct” la transmisiile de meciuri. Desigur, mă pregăteam intens şi ştiam că, la sfârşitul comentariului, va trebui să adaug ceva de genul „sportivii mulţumesc din inimă partidului, personal tovarăşului … şi tovarăşei…, fără de care nu ar fi putut înfăptui” etc., etc. Dar erau cazuri în care nu ştiam cum o să se termine un meci sau o întâlnire sportivă –şi atunci eram obligat să-mi pregătesc mai multe variante, în funcţie desigur de rezultatul final. Mi-aduc bine aminte că, la meciul dintre selecţionatele României şi Irlandei de Nord, din noiembrie 1985, mi-am pregătit nu mai puţin de trei variante de final: cea pentru victorie (entuziastă, euforică, dat fiind că echipa naţională ar fi obţinut calificarea la Campionatul Mondial), cea pentru meci egal (mai temperată, fiindcă am mai fi păstrat şanse) şi cea pentru înfrângere (pe un ton critic, aspru, datăfiind eliminarea din competiţie a echipei noastre). Din păcate, am fost nevoit să scot la finalul meciului varianta critică!
Este de asemenea interesant că, dacă mi-ar fi dat prin gând să rostesc pe post cine ştie ce nesăbuintă (şi vă mărturisesc că mi-a trecut prin minte!), cenzorii politici se gândiseră şi la o asemenea eventualitate. Aşadar, dacă m-aş fi apucat să strig pe post, de exemplu, „Jos Ceausescu!”, strigătul meu disperat n-ar fi ajuns niciodată la urechile ascultătorilor. Exista în Televiziune, lucru despre care am aflat abia după 1989, un sistem tehnic greu de explicat pe înţelesul tuturor, un fel de „buclă” de sunet, care făcea, să zicem, o scurtă „ocolire”, de cel mult 2-3 secunde faţă de imaginea recepţionată pe micile ecrane, întârziere însă suficientă pentru ca un tehnician avizat şi cu urechile pâlnie săînchidă brusc calea de sunet, împiedicând ca vorbele să mai fie difuzate spre antenele de receptie.
În cazul sportivilor rămaşi în străinătate, numele lor dispăreau efectiv din comentarii, dar şi din orice arhivă sau film documentar despre un anume eveniment. Într-o carte apărută în acea perioadă este descris meciul în urma căruia echipa României a învins Anglia cu 2-1, unul dintre goluri fiind înscris de Marcel Răducanu, jucătorul care a rămas în Germania şi a cerut azil politic. Ei bine, faza este descrisă cam în felul următor: „În minutul 24, mingea ajunge la Iordănescu, apoi Ţicleanu pasează şi şut în colţul porţii lui Clemence: 1-0 pentru România”. Lipsea evident tocmai autorul golului din această descriere! Desigur căimagini din faza cu pricina lipseauşi din retrospectivele fotbalistice, fiind cenzurate. Mi-aduc însă aminte că, după câţiva ani buni de la acel eveniment, am introdus într-un program de meci formaţia completă pe care echipa României a aliniat-o în acea partidă, inclusiv, aşadar,cu Marcel Răducanu. Oamenii de la tipografie s-au cam mirat, era pentru prima oară când îi apărea numele după destula vreme, dar absolut nimic nu s-a întâmplat după aceea. Este un exemplu care ne arată că uneori autocenzura era mai puternică decât cenzura însăşi. Amintind despre programele de meci, trebuie să spun cǎ, într-o vreme, am produs destul de multe astfel de tipărituri sportive, care se plăteau bine de către cluburi sau de federaţia de specialitate. Pentru a le duce la tipar era însă nevoie mai întâi de o viză de la Sectorul de partid al Capitalei, mai exact de la cenzorul însărcinat cu aceastăîndeletnicire. După o vreme, ne-am şi împrietenit. Eu îi duceam „marfa” într-un plic (texte şi fotografii pentru ilustraţie), el arunca un ochi peste ele şi, pentru că de la o vreme căpătase încredere în capacitatea mea de … autocenzură, îşi tempera repede vigilenta şi-mi acorda viza necesară. Cum eram mai mereu în întârziere faţă de graficul apariţiei programului, pentru urgentarea procesului de cenzură, mai utilizamşi neaoşul obicei al spăgii, mituind cenzorul Sectorului muncipal de partid, de regulă cu un „cartuş” de ţigări Kent, o marfă extrem de apreciată la vremea respectivă. Încă o dată interesant, prietenul meu, cenzorul sectorului de partid, este astăzi redactor-şef adjunct la cotidianul Jurnalul naţional.
Trebuie să mă întorc la numele cenzurate. Dacă pentru Nadia Comăneci timpul a fost prea scurt pentru a fi cenzurată (a trecut ilegal graniţa în toamna anului 1989), pentru alţii lucrurile au stat în alt mod. Oricare sportiv care „alegea libertatea”, cum se spunea pe acele vremuri, devenea complet indezirabil, numele lui fiind uitat definitiv şi şters din anale sau statistici. Asemenea lucruri se mai întâmplau şi pe plan intern, chiar dacă într-o proporţie mai mică. Spre exemplu, tânărului fotbalist Gheorghe Ceauşilă i-a fost interzis să i se pronunţe numele, el apărând în cronicile ziarului Sportul ca „C. Gheorghe”, şi chiar în transmisiile de radio numele său era pronunţat în acelaşi fel, stârnind desigur ilaritate. Un alt fenomen al cenzurii numelor sau prenumelor „nepotrivite” a fost cel al „românizarii” sportivilor de etnie maghiară.Aşa a ajuns Lajos Satmary – „Ludovic Sătmăreanu”, Imre (Vogl) devenea „Emeric”, Lászlo (Bölöni) – „Ladislau”, Kati (Szabo) – „Ecaterina”, şi aşa mai departe. Pe timpul existenţei odioasei echipe Victoria Bucureşti (aparţinând Miliţiei Capitalei), s-a ajuns până acolo încât un jucător adus de la Oradea, pe nume Szekely, să se numească„Dan Daniel”, aşa cum îi apărea numele în toate cronicile meciurilor.
Ziariştii erau oameni mult mai bănuiţi că ar fi putut complota împotriva orânduirii socialiste decât multe alte categorii de persoane, dovadă că ochii Securităţii vegheau cu mare atenţie asupra lor. În Televiziunea naţională erau atât de mulţi „turnători”, încât, la un moment dat, s-a spus că numărul lor reprezenta cam 25 la sută din personal, deci cam un „colaborator” la patru persoane! În anii care au precedat revolta populară din 1989, această supraveghere se înteţise. Ofiţerul de securitate Orzan, care în mod oficial îndeplinea o funcţie de… vicepreşedinte, a început să-mi solicite să dau o declaraţie scrisă de câte ori mă întorceam din străinătate. Obligat de împrejurări, i-am scris pe hârtie de vreo două ori cum că „mi s-au asigurat toate condiţiile necesare transmisiei în direct” şi alte asemenea, iar după o vreme a încetat să-mi mai ceară asemenea declaraţii scrise. Dar am văzut cu ochii mei cum se fereau absolut toţii colegii din presă când ne întâlneam la diferite meciuri din străinătate cu domnul Nicu Munteanu, crainicul de sport al postului Europa Liberă, altfel un om la locul lui, care mi-a devenit foarte apropiat după Revoluţie. Pur şi simplu încercau să intre în pământ, se întorceau cu spatele şi fugeau, de frică să nu fie văzuţi şi „turnaţi” (de colegii vigilenţi, evident) că stau de vorbă cu acel „duşman al poporului”, care era angajatul postului atât de urât de familia Ceauşescu şi de întreaga Securitate ceuşistă.
O altă formă de cenzură am întâlnit-o în cazul montajului de imagini. Spre exemplu, într-o secvenţă memorabilă trimisă de televiziunea americană de la Olimpiada anului 1984, campionul olimpic Nicu Vlad, un halterofil excepţional, apărea sforţându-se până aproape de limită, pentru a ridica greutatea, venele gâtului dând impresia, pe imaginea slow-motion, că vor plesni de-a dreptul. Şefii au văzut imaginile montate de mine şi au decis să le scot, fiindcă le era frică de reacţia celor doi soţi Ceuaşescu, care n-ar fi agreat nicio imagine de acest fel, a încordării supraomeneşti pentru victorie. În concepţia lor, sportul trebuia să fie numai cu flori, zâmbete şi panglici colorate. Cred totuşi cănu era decât un mod evident de autocenzură, şefii din televiziune nu aveau de unde să ştie care vor fi reacţiile la vârful ierarhiei (în cazul, destul de improbabil, în care s-ar fi uitat la televizor în acele momente), dar încercau să anticipeze orice fel de neplăcere sau apreciere negativă, eliminând din start tot ce, credeau ei, i-ar fi putut deranja.
Am susţinut, la începutul acestor consideraţii, că şi astăzi se mai exercită presiuni asupra libertăţii cuvântului în gazetăria sportivă. Şi am să dau câteva exemple. Astfel, pe când deţineam funcţia de director al cotidianului Gazeta sporturilor, am primit o mulţime de „indicaţii preţioase” atât din partea directorului Companiei Jurnalul, cât şi din partea patronului trustului. Cei doi au încercat permanent să indice o anume direcţie în publicistica sportivă, urmând direct interesele financiare ale trustului. Astfel, nu mică mi-a fost mirarea când m-am trezit în paginile ziarului cu un articol de laude şi elogii pentru „munca sa, depusă în interesul societăţii”, cea a fostului director de la Loto-Pronosport, dl Nicolae Cristea, care era cercetat pentru grave abuzuri în serviciu. Nu m-am putut opune, aşa cum o făceam de cele mai multe ori, şi articolul, întins pe două pagini, a apărut a doua zi, spre marea mea ruşine. De fapt, nimic nu ar fi trebuit să mă uimească, atâta vreme cât asistasem nu cu mult timp în urmă la o discuţie între cei doi domni, în care patronul l-a întrebat pe directorul companiei cam cât la sută din publicitatea din ziarele tustului este reprezentată de cea „neconvenţională” (altfel spus, obţinută prin presiuni politice, şantaj, interese şi alte asemenea metode), iar acesta i-a răspuns fără să roşească şi fǎrǎ ezitare: „Cam 80 la sută”! Este desigur uşor de înţeles care era tenta articolelor şi cum se făcea sumarul unui ziar, urmărindu-se în primul rând interesele financiare, inclusiv cele ascunse.
Nu cu mult timp în urmă, Gigi Becali, patronul echipei de fotbal Steaua, a stabilit o nouă performanţă în audio-vizualul românesc. După ce, în urmă cu ceva ani, i-a administrat câteva palme unui reporter care îndrăznise să-l imite, caricaturizându-l, de această dată cunoscutulparlamentar european a izbutit nici mai mult, nici mai puţin decât să facă să fie interzisă o emisiune sportivă! Este vorba despre emisiunea „Pe bune cu Banciu şi Mironică”, difuzată de compania MediaPro pe postul Sport.ro, în fiecare după-amiază, de luni până vineri. Ei bine, pentru că nu i-a plăcut emisiunea (care-l lua mereu peste picior), Becali a cerut şi, culmea, a obţinut interzicerea emisiunii, scoaterea ei din grila postului! Faptul este de notorietate şi el demonstrează în fapt pericolul tot mai mare care se profilează în acest moment în presa noastră sportivă, cel al amestecului violent al oamenilor cu bani, spre cenzurarea opiniei şi a cuvântului liber.
Cred însă că pot fi date şi câteva exemple de gazetari care au înfruntat cenzura, riscându-şi uneori slujba. Spre exemplu, Cătălin Tolontan n-a vrut sub nicio formă să-i ofere favoruri în ProSport domnului Nicolae Badea, preşedintele de la Dinamo, bun prieten cu Adrian Sârbu, cel care insistase în această direcţie. Ca urmare, Sârbu l-a concediat pe loc, însă doar pentru câteva ore, fiindcă Ovidiu Ioaniţoiaia şi Andrei Vochin, colegii lui Tolontan, au izbutit să-l convingă pe Sârbu să se răzgândească! Apoi, în ceea ce-l priveşte pe Dan Voiculescu, actualul patron, acesta nu doar că n-a mai putut avea iniţiative în a cenzura Gazeta sporturilor, dar s-a trezit criticat chiar în ziar, atunci când ancheta lui Tolontan (iarăşi Tolontan, trebuie să remarc lucrul acesta!) cu privire la dosarul Ridzi – Elena Udrea, sau în cea cu patinoarele care au costat dublu decât ar fi trebuit, firele au condus la firme din trustul dlui Voiculescu, care făcuseră şi ele afaceri cu cei în culpă. Aici este vorba însă de forţa grupului, mă refer la cei de la Gazeta sporturilor. Am informaţii certe că, dacă Tolontan era dat afară, hotărârea era ca întregul colectiv să părăsească imediat ziarul. Şi acesta este un exemplu care trebuie reţinut, pentru a susţine rolul pe care ar trebui să-l aibă o asociaţie precum cea a Presei Sportive, luând atitudine împotriva imixtiunilor de orice natură.
În fapt, Asociaţia Presei Sportive (APS), pe care o conduc de destul de puţină vreme, se declară în război deschis cu abuzurile şi cenzurarea libertăţii de expresie, pe care le va semnala întotdeauna opiniei publice şi le va sancţiona ca atare. Vom solicita de asemenea participarea tuturor membrilor APS la acţiunile asociaţiei, înţelegând că numai solidaritatea de breaslă ne poate aduce forţă şi putere de a lupta pentru apărarea cauzei noastre. Ne aflăm în acest moment într-unul dintre cele mai dificile perioade pentru presă, din întreaga sa existenţă. Ziariştii sunt din ce în ce mai încolţiţi în activitatea lor,tot mai subordonaţi intereselor patronale, dominaţi de frica pierderii locului de muncă. În asemenea condiţii, se mai poate vorbi astăzi despre libertatea cuvântului? Din fericire, presa sportivă este mult mai puţin marcată de asemenea „comandamente” ale zilei, inclusiv presiunile politice. Aş îndrăzni să spun chiar că presa noastră sportivă se află într-o postură mult mai convenabilă, fiind un exemplu pentru modul în care reflectă (şi deseori sancţionează) excesele de la spiritul sportului, de la fair-play şi corectitudine.
Dacă totuşi aş simţi necesitatea unei schimbări, pot spune că, după părerea mea, ar fi utilă din când în când şi o mai atentă … autocenzură. Şi când spun asta mă gândesc în primul rând la evitarea unor excese de tip „tabloid”,care sunt încă foarte prezente în presa noastră, pentru schimbarea mentalităţii păguboase a tinerilor jurnalişti, după care,în meserie,totul se face urmărind doar audienţa postului şi numărul de exemplare vândute.
Rolul unei asociaţii de breaslă este de a da uneori direcţia bună, sancţionând excesele de toate felurile, aşa cum are obligaţia de a-i apăra pe ziariştii a căror activitate zilnică şi condiţii de muncă se află în pericol, cenzura şi presiunile politice sau cele patronale afectând calităţile lor profesionale. Asociaţia Presei Sportive din România şi-a creat din acest deziderat un adevărat crez.
Expunere susţinută de presedintele APS, dl. Dumitru Graur, la cel de-al X-lea Simpozion national de jurnalism (“Cenzura în România – ieri şi azi”), organizat de Departamentul de jurnalism din cadrul Facultăţii de ştiinţe politice, administrative şi ale comunicării, Universitatea “Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 29-29 octombrie 2011.