Un amplu interviu cu academicianul Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române, a apărut în numărul 131 al revistei „Sport în România”, publicație de cultură și educație sportivă editată de Asociația Presei Sportive.
Dumitru Graur, directorul revistei, a continuat seria interviurilor avându-l ca invitat pe dl. academician Ioan-Aurel Pop, președintele Academiei Române.
***
Ioan-Aurel Pop (n. 1 ianuarie 1955 , Sântioana, Țaga, jud. Cluj) este un istoric român, profesor universitar (din 1996) și rector al Universității Babeș-Bolyai din Cluj (2012-2020), membru titular (din 2010) și președinte (din 2018) al Academiei Române. Opera sa este axată pe cercetarea istoriei medievale a românilor și a Europei Centrale și de Sud-Est (instituțiile medievale românești, formațiuni politice româno-slave din Transilvania, raporturile românilor din Transilvania cu spațiul românesc extracarpatic, influența bizantină asupra românilor, raporturile Transilvaniei cu Europa Centrală și Occidentală, structura etnică și confesională a Transilvaniei).
***
Dumitru Graur: Domnule academician, vă mulțumesc pentru că ați acceptați un interviu pentru revista Sport în România. Înțeleg din asta că aveți un oarecare respect pentru sport și pentru oamenii care îl populează, așa este?
Acad. Ioan-Aurel Pop: Da, am un respect din copilărie, deși n-am putut practica niciodată sportul în mod regulat, despre sport de performanță nici nu poate fi vorba, fiindcă eram înclinat spre altele. Încă de când mergeam la grădiniță mi s-a insuflat idea că fără carte nu rezolvi nimic în lumea asta. Așa a fost familia mea, unde se știa că nu se poate fără carte, cartea înseamnă totul. Eu am rămas obsedat de carte, dar vreau să vă spun că am ajuns rector și mi-am dat seama de ce în ADN-ul meu era idea că sportul e foarte important. Mi-a întărit această idee un fost rector pe care îl chema Iuliu Hațieganu (decan și rector al Facultății de Medicină din Cluj în anii ’20 – n.n.), medic, unul dintre cei mai mari diagnosticieni pe care i-am avut, despre care se spune că se uita la om și spunea numai din priviri ce boală are. Hațieganu a avut idea întăririi sportului universitar, i-a îndemnat pe toți studenții să facă sport, dar el vorbea de sport de masă. Însă la un moment dat și-a dat seama că e important și sportul de performanță. Avea un teren, a mai cumpărat unul pe malul Someșului și a făcut cel mai frumos parc sportiv universitar din Țara Românească. Care-i poartă astăzi numele. În timpul comunismului s-a chemat „Victor Babeș”, fiindcă Babeș părea mai „nevinovat” față de Hațieganu, care făcuse și politică în timpul celuilalt regim, cumva era trecut la „bugheji”, cum se spunea pe atunci. Azi îi poartă numele și e un parc sportiv admirabil, iar eu m-am străduit cât am fost, opt ani, rector la Cluj (Universitatea Babeș-Bolyai – n.n.) să păstrez toată tradiția. La un moment dat se punea problema să desființăm spațiile de tir (poligonul – n.n.). Eu sunt un om antirăzboinic, dar știu că tirul este un sport onorabil și am zis să păstrăm și acel spațiu, care s-a renovat. Terenurile au fost toate refăcute, și de baschet, și de handbal, ca și stadionul pe care în studenție făceam alergări de jur-împrejur, l-am refăcut cu bani europeni. O sumă foarte mare, dacă-mi aduc bine aminte vreo șapte milioane de euro au fost alocate pentru acest parc, care acum e o minune. Este interesant că profesorul Hațieganu, care a avut un mare necaz cu fiul său, a murit la o vârstă fragedă, a făcut în centrul parcului o bisericuță de lemn cu meșteri maramureșeni, dar fapt e un fel de altar de vară pentru toate credințele. Unde din când în când și sportivii, dacă au nevoie de un moment de liniște să se și roage, dar repet, în toate formele religioase. În timpul comunismului, bisericuța, ca din întâmplare, a ars! Eu am refăcut după planurile inițiale această bisericuță de lemn, cu aceeași destinație. Sportul, vreau să vă spun, ca o încheiere la întrebare, a fost mereu o preocupare, fiindcă știam din școala generală proverbul minte sănătoasă în corp sănătos, „mens sana in corpore sano”! Și mereu m-am gândit ce armonie frumoasă trebuie să fie între corp și spirit, iar ca să fie corpul sănătos e absolută nevoie de sport.
Ar fi avut nevoie de o pereche de cizme și un radio cu tranzistori
Ați avut măcar firave legături cu sportul? Părinții dvs. erau oameni simpli: tatăl șofer, iar mama țesătoare. Din ce am aflat, vă mândriți cu străbunii dvs., țărani iobagi din Câmpia Transilvaniei, și dintr-o familie de preoți. De aici ar veni și numele Pop.
Da. Acum, lingvistic vorbind sunt mai multe opinii. Cuvântul „pop” în limba română veche înseamnă stâlp. Dar cum tot în româna veche avem cuvântul „popă”, care în vechiul regat a dat numele propriu de familie Popa, iar în regat Pop, aici vocala finală de regulă dispare. Așadar, Pop și Popa, în mentalul colectiv românesc ne duce cu gândul la un preot. Părinții mei au fost într-adevăr oameni simpli. Tata ar fi vrut foarte mult să facă mai mult dar a refuzat cu obstinație să fie și utecist, și membru al partidului și atunci l-au ținut pe tușă toată viața. A făcut o școală de merceologi, apoi una de mecanici, dar niciodată nu și-a trecut peste hotărârea de a nu fi membru de partid. Și când eu a trebuit să devin membru de partid s-a cam supărat. Deși profesorul meu de la Cluj, care mă tutela, i-a spus că nu se poate să nu fiu, fiindcă nu o să pot să-mi dat doctoratul, de pildă. Și că dacă nu voi fi membru de partid să-mi cumpere o pereche de cizme și un radio cu tranzistori, că voi ajunge profesor în Munții Apuseni! Bietul tata, când a auzit a lăsat-o mai moale cu membrul de partid și i-a zis profesorului „faceți ce credeți dvs., că sunteți mai învățat decât mine”. Mama a fost o femeie de la care am învățat blândețe și multă dăruire pentru muncă. Mama a muncit vreme de 20 de ani în trei schimburi, dacă vă puteți imagina (o săptămână dimineața: 7-15; apoi o săptămână după-amiaza: 15-23; a treia săptămână noaptea: 23-6; apoi de la capăt! – n.n.), cu greu își revenea uneori din oboseală, dar niciodată nu s-a plâns. Idea de bază a ambilor părinți era învățătura și munca. Învățătura dublată de foarte multă muncă, mi s-a insuflat idea că niciun om nu poate trăi în afara muncii. Și apoi că învățătura te poate ridica la o muncă care să-ți facă plăcere. Ei au făcut munci care uneori nu le-au făcut plăcere, și au avut de suferit de pe urma unor munci destul de grele. Dar întotdeauna au făcut-o cu demnitate. Eu n-am dus lipsă de nimic, am fost copil unic și m-au pregătit pentru munca intelectuală. Tata n-a fost însă mulțumit că am făcut istorie și mi-a și spus că am luat o hotărâre greșită. Aflase de la dirigintele meu că nu aș fi fost prost deloc și că aș fi putut face orice fel de meserie. Și zic: ce? „Să te faci și tu, ca tot omul deștept, ori medic ori inginer”. Știți cum era atunci, așa era prejudecata părinților. Și i-am spus: tată nu mă răzgândesc, am să fac facultatea de istorie și nu la București cum vrei matale, ci la Cluj, că așa m-a îndrumat profesorul meu de la Brașov. Care mi-a zis „te duci la Istorie la Cluj pentru că Bucureștiul e prea aproape de Comitetul Central” (al PCR – n.n.).
Atunci n-am înțeles imediat, dar după aia am aflat că cei de la Cluj și cei de la Iași puteau învăța istorie serioasă, că partidul comunist nu se poate amesteca chiar în toate, îmi zicea profesorul. Și n-ai să faci istorie contemporană, asta cu greve, cu istoria partidului, o să faci istorie veche, arheologie și medievală. Pentru că aici sunt limbile astea vechi în care sunt scrise documentele, și membrii Comitetului Central nu cunosc aceste limbi.
Sportul poate reduce dependența de digitalizare
Ați vorbit de foarte dese ori despre necesitatea educației în societatea noastră post-revoluționară. Vă citez: „Orice proiect de țară democratică trebuie să plece de la educație și sănătate, așezate pe valori morale și creștine, virtuți și încredere. Dacă educația și sănătatea națiunii sunt asigurate, atunci vor merge bine și economia, și politica, și cultura etc.” Unde credeți că ar fi rolul sportului în educația tinerilor?
Ar fi, ar avea un rol foarte important în educație pentru că sportul asigură sănătatea corpului, și dacă-i sănătos corpul și spiritul e sănătos – știm de la Hipocrate că ar fi bine să meargă împreună astea, adică un medic să vindece și sufletul, și trupul dintr-odată, el însuși – ceea ce nu se prea poate. Dar ar mai fi ceva: după părerea mea sportul, dacă l-am face cum trebuie și dacă de la 4-5-6 ani am ști să selectăm copiii: unul pentru înot, altul pentru atletism, altul pentru sporturi de echipă – cu psihologi împreună, cum se face în țările civilizate – am avea alt destin în sport. Noi nu avem însă infrastructură, nu avem săli de înot – dar dac-am ști să facem toate astea eu cred că s-ar rezolva în mare parte și problema dependenței tinerilor de aparate; de telefoane mobile, de laptopuri… Ei stau cu ochii azi în aparate, nu știu să comunice cu colegii lor, ori sportul – de pe vremea când se făcea la palestre era dublat de cultură. Știți că despre Olimpiadele începute în vechea Grecie lumea crede că erau doar manifestări sportive. Dar erau manifestări sportive și ale spiritului, împreună, culturale. Un aruncător cu discul recita și o poezie. Deci oamenii știau să facă lucrurile temeinic și frumos. Sportul cred că ar putea reduce dependența de digitalizare, care dacă nu suntem atenți ne poate transforma în mecanisme. Vom înceta să devenim ființe cu spiritul dezvoltat și vom deveni mecanisme ca în filmele de science-fiction, subordonate roboților. Dacă nu vom deveni noi înșine roboți. Și atunci sportul, cred că ne poate salva.
Încă un argument, preluat tot de la dvs.: „Tinerii, chiar și cei care nu recunosc asta, au nevoie de solidaritate, de vecinătate, de dialog, de candoare, de adevăr, de dreptate, înveșmântate în bine și în iubire. Omul este, prin natura lui, o ființă socială și de aceea trebuie să fie om între oameni. Altminteri își pierde esența de om”. Ajută sportul la definirea conștiinței umane?
Da, fără îndoială. Sportul cum vă spuneam ne face sănătoși la trup, dar ne face sănătoși și la minte. N-avem timp să ne pervertim dacă facem sport. Nu ne putem modifica esența de care vă spuneam. Esența umană înseamnă comunicare. Dar comunicarea nu se face numai prin dialoguri culturale și științifice, prin poezii, prin dramaturgie, prin știință. Comunicarea se face și prin sport. Și nu numai prin sporturile de echipă, prin orice sport. Pentru că, chiar dacă unii oameni fac sport singuri, rar, în general sportul înseamnă dialog cu cel de lângă tine. Când alergăm în doi, când mergem și urcăm pe munte. Eu sunt o ființă montană, fiindcă am trăit la Brașov. Și știam în copilărie vreo patru, cinci cărări înspre Poiana Brașov și spre Postăvarul. Drumul nou abia atunci se făcea, de 14 km, dar noi mergeam prin pădure, pe cărări și ajungeam mult mai repede. Interesant e că și atunci ne întâlneam cu câte un urs, eram elevi de liceu și n-aveam nicio treabă cu el. Ursul mânca zmeură. Și știam de la profesorul de biologie că ar fi bine să nu ne mișcăm dacă vedem un urs. Să stăm și să ne uităm un pic la el, el se va uita la noi și ne va lăsa în pace. Dacă nu-l deranjăm nu vom păți nimic. E adevărat că urșii erau pe atunci numai în pădure, parcă și lumea era mai bine rânduită. Revin: sportul ajută la comunicare. Și părerea mea este că lumea suferă de o lipsă de comunicare astăzi. Mai degrabă comunicăm unii cu alții prin aparate, decât să comunicăm direct. Gândiți-vă cum era în copilăria noastră când ne jucam cu copiii în fața blocului, sau dacă locuiam la case toți copiii de pe-o stradă de jucam împreună, făceam pozne, gălăgie, părinții ne chemau pe la ora 8-9 în casă să luăm cina; acuma nu mai vezi așa ceva. Totul este liniștit, pentru că ei sunt cu ochii în telefoanele mobile și în tablete. Nu e normal. Ori sportul, mișcarea e fundamentală pentru comunicare. De aceea spuneam că omul e o ființă socială. Omul trăiește împreună cu alt om. Idea de izolare vine din romane, Robinson Crusoe trăiește pe o insulă, dar numai un timp, după aia se întoarce. Omul nu poate trăi singur, idea de singurătate e o excepție; că sunt unii pustnici care se roagă pentru omenire, asta reprezintă un procent infim. Restul oamenilor trebuie să trăiască împreună. Iar sportul e o modalitate extraordinară de a-i face pe oameni să trăiască împreună, și e verificată și de istorie această modalitate. Sportul te ferește și de ispite. Omul care trăiește într-un mod singular e tentat să pornească într-o parte sau în alta pe căi greșite. Sportul te ține ocupat. Dar te ține ocupat într-o modalitate sănătoasă, bună. Că poți să fii ocupat și cu tot felul de prostii; să te uiți pe un aparat și să vezi filmulețe nu știu de care. Ce rost are?
Aș introduce aici și pericolul drogurilor!
Absolut. Sportul ferește și de droguri; deși unii vedeți că le și combină, rezultatul e prost. Te poate duce la moarte; la moartea fizică, la moartea spirituală. Părerea mea este că omul care se gândește la viitor, și se gândește ca să se construiască pe sine ca om, printr-o educație bună și prin muncă, făcând și sport, nu mai are timp de droguri, nu mai are timp de căi abătute. Știți că omenirea a dus-o bine – chiar dacă-i un paradox, probabil că unii nu mă vom aproba – câtă vreme a avut grija zilei de mâine! Noi trebuie să avem grija zilei de mâine. Am pierdut idea asta. Strămoșii noștri se gândeau: oare mâine ce-o să mănânce familia mea? După ce hrana a fost rezolvată, se gândeau: dar oare mâine ce carte o să citesc; cu ce-o să-mi îmbogățesc spiritul? Astăzi aceste întrebări aproape au dispărut. Pentru că totul e asigurat de la sine, oamenii cred că îmbelșugarea asta falsă care se vede clar în Mall-uri, ne salvează ca omenire. Nu, nu! Ar trebui să fim mult mai atenți cu lumea, să avem griji de viitor. Pentru că viitorul ni-l facem singuri, în mare măsură. Iar dacă părăsim sportul greșim. Îi văd pe unii tineri de azi care au copii că spun: îl scot de la sport. Nu-mi place profesorul, nu-mi place sala… copilul meu face sport privat, eu am bani să plătesc. Foarte greșit. Sportul se face la școală, în două ore sau câte sunt oficial, și după-mesele. Când profesorul vrea să lucreze, că mai sunt profesori dăruiți, îl mai duc de două ori pe săptămână și continuă acolo. E un mijloc de a-ți petrece timpul liber. Francezii îi spun „loisir”, adică un fel de lenevire, așa, dar nu! Timpul liber se petrece mai bine făcând sporturi. De la șah, sportul minții până la sporturile frumoase de echipă, în care te poți obișnui cu profesorii să lucrezi. Cred că spre asta ar trebui să lucreze părinții, să-și îndrepte copiii într-acolo.
Jucați șah?
Am jucat în copilărie. Acum nu mai am timp. Dar știți ce joc, poate n-o să mă credeți. Sudoku. Mă joc cu cifrele. Necazul meu este că călătoresc prea mult. Toată viața am visat să călătoresc, mai ales în timpul comunismului, când am simțit că ne ținea regimul ca într-o închisoare. După ’89 Dumnezeu m-a ajutat și am călătorit în toată lumea. Dar acum călătoresc prea mult. Familia mea fiind la Cluj fac naveta la București (la sediul Academiei – n.n.) și m-am cam săturat de călătorii. Dar nu las timpul să mă domine, și nici oboseala călătoriei. Și atunci folosesc și eu aparatul ăsta mobil, telefonul, unde am acces la Sudoku. Și-mi ocupă timpul în avion; când nu citesc. Și știți ce mai am pe el sau pe tabletă? Câte opt, nouă sute de cărți. Și dacă am poftă de Aristotel, mă întorc și citesc Aristotel. Am cu mine câte-o bibliotecă (râde). Ăsta este avantajul inteligenței artificiale. Pentru că eu nu vreau să critic inteligența artificială. Ea e foarte utilă și în anumite privințe nu mai putem scăpa de ea, și nici n-ar fi bine. Dar ca orice lucru pe lumea asta care este exagerat, nici exagerarea ei nu e bună. Omul are nevoie de echilibru. Și cel mai greu de atins, vă spun din experiență de educator de peste 40 de ani, cel mai greu de atins în viață este echilibrul. Noi tindem spre exagerare în general. Și e greșit, trebuie să căutăm echilibrul.
Prin sport ne pregătim pentru a ne servi Patria
„Patriotismul – spuneați – este acel sentiment care se naște și se afirmă în urma prețuirii de către fiecare a propriei patrii. Până nu demult, patriotismul era socotit o condiție sine qua non a conviețuirii internaționale, după principiul că nu poți iubi lumea în ansamblu fără să-ți iubești mai întâi lumea ta, adică patria ta”. Vă pun acum o întrebare: poate juca sportul un rol important în dezvoltarea spiritul patriotic al tinerei generații?
Chiar mai mult decât ne gândim noi. Uitați-vă câți sportivi, întrebați de reporteri, mărturisesc că atunci când aud imnul cântat, și ei se află pe podium, au un sentiment irepetabil. Ceva care e în sufletul lor atunci când se cântă imnul și se înalță drapelul. Știți, cam orice țară are câteva simboluri naționale: unul este imnul, apoi drapelul, stema – aceste trei sunt fundamentale, și poate mai sunt câteva. Sportivii trăiesc momente unice. I-am urmărit pe canotori, dar și pe cei de la caiac-kanoe și mă bucur că au rezultate. În tinerețea mea când vedeam câte un interviu al lui Ivan Patzaichin simțeam și eu că mă înalț. Patzaichin era un om dăruit sportului, dar dăruit și țării lui, a fost un mare patriot. Sportul te poate înălța și te face să-ți iubești țara mai mult decât cei care nu-l practică. Și iarăși vă dau un exemplu: în parcul pe care l-a ridicat Iuliu Hațieganu pentru sportivii din Cluj și care are cam 20 de hectare, acolo este astăzi sediul Facultății de Educație Fizică a Universității Babeș-Bolyai. Ea tronează acolo, în mijlocul parcului. Iar la intrare a avut o poartă mare, sculptată în lemn. Pe frontispiciul ei, dar înspre interior, e o inscripție în limba latină; știți că ardelenii au fost obsedați de limba latină, de latinitate, de apartenența la Roma… Cred că Hațieganu a vrut să fie înscrisă această maximă: „Pro patria est, ludere dum videmur”, adică „Se pare că ne jucăm, însă ne pregătim pentru a ne servi Patria”! Adică ne jucăm cu mingea, cu discul sau cu greutatea, dar noi de fapt noi o facem pentru gloria patriei. Și se întâmpla cred în 1936, când au fost Jocurile la Berlin, dominate de ideologia nazistă. De asemenea ideologii trebuie să ne despărțim complet, pentru că sportul are de a face cu libertatea, și cu dreptatea față de toți, indiferent de culoare, de limba vorbită, de orientare, de ce vreți dvs. Sportul e generos pentru toată lumea. Noi încă în ’37-38 eram o țară oficial pro-Anglia, pro-Franța și numai în ’40, când a plecat regele Carol și a venit Antonescu a fost clară orientarea spre Germania. Fiindcă Germania ne amenința că ne cucerește! Era clar: ori lăsam să ne cucerească, ca să pună mâna pe petrol, ori ne aliam cumva. Și francezii au făcut la fel, când au văzut că Parisul e ocupat, o parte dintre ei au acceptat guvernul de la Vichy. Și astfel o parte a țării a rămas neocupată, iar o parte aliată cu Hitler, că n-aveau ce face. Se știe vă guvernul Petain-Laval a fost condamnat de istorie, cum și la noi a fost Antonescu și dictatura lui. Dar dincolo de asta, sportul nostru a rămas pur. Noi am participat la Olimpiade mereu, indiferent de regim. Poate n-am fost de la prima ediție, în 1896 la Atena, dar între cele două războaie mondiale am participat mereu. Eu le spuneam elevilor mei când venea vorba, că uneori trebuie să te sprijini pe ceva și în sport. Și dacă le dai exemplul sportivilor pe care îi pregătești pentru o întrecere mare că ei nu sunt singuri, în sensul că au companioni care-i însoțesc cu spiritul lor, cu sufletul lor, din trecut. Și poate că, dacă spiritul există și ne veghează, îi veghează și pe ei. Le spuneam treaba asta și rămâneau impresionanți. Românul are o vorbă: vorba dulce mult aduce. Cu vorba poți să-i impresionezi pe oameni și să-i aduci pe un drum bun.
De la vârste fragede ar trebui să aflăm înclinația copiilor
Mi-ați mărturisit într-o discuție anterioară că urmăriți ce se petrece în arena sportului. Să nu-mi spuneți că vă place fotbalul, că nu vă cred! Dar bănuiesc că ați urmărit performanțele sportivilor noștri la Olimpiada de la Paris, le-ați admirat pe canotoare și foarte probabil pe David Popovici. Așa este?
Da, da. David Popovici e un miracol. Copilul ăsta, eu-i zic copil că avea 16-17 ani când a început să aibă performanțe mari, și acuma-i abia major, cred că a revigorat, a adus un spirit nou la noi, mai ales că înotul nu prea ne-a adus mari performanțe. Băiatul ăsta ne-a arătat că se poate face o minune chiar acolo lipsesc atâtea. Bazine de înot nu prea sunt și nu ne străduim să le avem, și nici să selectăm copiii care ar putea face performanță. În Statele Unite am învățat un lucru extraordinar. Fetița noastră era micuță, mergea la școală și ne întrebam spre ce se îndreaptă. Și învățătoarea de acolo zice: Nu vă faceți probleme, că noi îi testăm pe toți copiii. De la vârste fragede. Și, din experiență am constatat un lucru: nu există om fără vreun talent. Doar că nu știm să-l descoperim. Și cred că un secret al educației noastre bune ar fi să vedem: copilul ăsta este bun la sport; dacă-i nu-i bun la sport, poate-i bun la muzică; dacă nu-i bun la muzică, poate-i bun la desen; sau poate-i place teatrul, ori matematica! Dacă descoperim unul că e atent și lucrează cu cifrele, pe cu ăla și încă câțiva lucrăm în plus față de toți ceilalți. La fel e și cu sportul. Dar eu cred că dincolo de pregătirea teoretică, orice copil ar trebui selectat pentru un sport. Nu neapărat pentru performanță, poate că după10-15 ani el nu mai vrea să facă sport, dar până atunci îl obișnuim, iar obișnuința este a doua natură.
Și cu fotbalul?…
Să știți că și cu fotbalul am avut tangență, nu l-am practicat eu că nu mă pricep. Dar când am fost student la Cluj, începând cu 1975, profesorii ne-au inoculat o dragostea pentru „șepcile roșii”. Ne-au spus ce tradiție mare s-a creat în 1919 la Cluj, când s-a înființat prima echipă studențească de mare anvergură. Echipa asta a fost un simbol. Și pe vremea interbelică, atunci când s-a înființat echipa – Universitatea de azi, care într-o vreme, pe timpul comuniștilor s-a numit Știința Cluj -, era formată într-adevăr din studenți, dintre care vreo cinci erau la un moment dat studenți la medicină. Și-au devenit medici extraordinari, mereu amintindu-și de perioada în care au fost sportivi de performanță, dar erau totuși amatori; nu cereau prime de meci de nu știu care, se duceau la meci cu drag. Târziu după Revoluție, în 2012, când am devenit directorul Universității, echipa era într-o pasă proastă și a ajuns la un moment dat în divizia D, a căzut complet. Și am luat decizia, alături de colegii mei, să-i lăsam în continuare să facă antrenamente gratuit în parcul de care vă spuneam, să le spălăm echipamentele, și împreună cu alți colegi rectori la Medicină, Agronomie, Politehnică, să le dăm mese gratuite și îmbunătățite caloric, că aveau nevoie ca să muncească. Am regretat mereu că în 2018, când s-au împlinit 100 de ani de la Marea Unire, n-am avut echipa Universității în glorie. Dar uite că Dumnezeu a îndreptat lucrurile și acum echipa nu numai că e în prima ligă, dar văd că e pe primul loc! Urmăresc în fiecare sâmbătă, duminică sau luni, când e câte un meci, mai ales că ginerele meu, îl cheamă Bogdan, e un „U”-ist nemaipomenit. Are tot, de la tricouri, insigne, face parte din gruparea de suporteri din tribună. Din păcate, cum la Cluj sunt rivale CFR și „U”, câteodată când se întâlnesc grupuri de susținere mai ies și scântei. Dar în general băieții ăștia care sunt la „U” sunt împotriva violenței de orice fel, deși mai și strigă lucruri cu care nu sunt de acord. Cred că la noi fotbalul, care e sportul cel mai popular, reușește să-i țină pe oameni la un loc; să-i ocupe cu gândul la echipă. Când au loc meciuri de orice fel se întâlnesc acolo, stau două ore împreună, mai schimbă câte-o vorbă – cum vă spuneam, comunicarea directă, comunicarea față-n față, să-l vezi pe om, să discuți cu el, să-i vezi ochii, să vezi dacă se înroșește în obraz sau nu când zice ceva, cred că este un lucru benefic. Și istoria asta cu echipa Universității arată că în această complexă imagine a Universității din Cluj, care este Alma Mater, mama care ne hrănește, sportul este o componentă fundamentală, pe lângă pregătirea în matematică, fizică, chimie, biologie și toate domeniile. Sportul este o componentă extraordinară, fiindcă de la începutul sistemului universitar din Cluj echipa a fost considerată de bază, și de Iuliu Hațieganu, dar și de toți rectorii. Florian Ștefănescu-Goangă, care era rudă cu renumitul cântăreț, un specialist în psihologie, a întemeiat la Cluj primul laborator psihologie experimentală din sud-estul Europei, când se ducea la meci cerea să nu fie deranjat când se ducea cu studenții lui să-i vadă pe sportivi. Dar sportivii, repet, pe vremea aia erau într-adevăr studenți ai unor secții ale Universității. Și au fost doctorul Luca, doctorul Ivansuc – știți ce jucător bun a fost -, și alții.
Nu există un sistem în sportul românesc
Mai am o întrebare: se dezvoltă sportul românesc într-o direcție bună, care este părerea dvs.?
Nu prea cred. În sport ca și în orice domeniu trăim într-o perioadă de marasm, de neliniște. Și nu avem un plan. Eu nu sunt adeptul planificărilor neapărat, că am trăit în comunism, cu planuri cincinale, decenale și n-au ieșit lucrurile cel mai bine, dar nu avem o viziune unitară în sport, cum vă spuneam. În sport, ca să fie o viziune unitară ar trebui cuvânt de ordine mai întâi crearea facilităților pentru sport. Acolo unde anumite sporturi presupun cheltuieli, trebuie investit. Alergări mai faci, dar nici acolo chiar gratis, însă înotul nu; nici tenisul, trebuie terenuri speciale. Ar trebui pregătite toate; suntem o țară civilizată, aud că într-o țară vecină sunt de zece ori mai multe săli (bazine – n.n.) de înot de cât la noi. Capitale vecine cu noi au câte o sută de săli de înot (este vorba desigur de Budapesta – n.n.) și noi avem două, trei – iar unele sunt în paragină. Eu cred că în primul rând ar trebui realizată o infrastructură bună pentru sport. Dar în paralel, că noi nu le putem face pe toate deodată, selectați copiii pentru sport. Trebuie mai mult sport în școală. Dar sportul nu trebuie neapărat făcut cu ore speciale, puse în orar și să primească note neapărat, ci trebuie să realizăm o viață sportivă după-mesele, când copiii n-au ce face și stau cu capul în telefoane. Selecția după părerea mea trebuie făcută de la școala primară, ca să nu zic de la grădiniță pentru unele sporturi. Dar pentru asta, sigur, ne trebui profesori buni de sport, psihologi pregătiți în domeniul sportului. Toate astea se pot face, în unele țări mai puțin importante ca noi se fac. Uitați, vă dau un exemplu: m-am uitat la numărul de sportivi români la Olimpiada de la Paris; cred că am depășit cu puțin o sută. Și o țară ca Slovenia, care are două milioane de locuitori avea două sute, sau așa ceva! Domnu’ Graur (vehement), cum se poate?
Din păcate, se poate!
Se poate printr-o metodă foarte simplă: educația pentru sport și prin sport, care în Slovenia este bine pusă la punct. Noi dacă ne dezvoltăm în sport, dacă apare un Popovici, dacă apar la canotaj din nou performanțe, dacă mai avem câte-o ieșire la gimnastică, se întâmplă din pricina omului care sfințește locul, dar nu pricina unui program, a unui sistem. David Popovici n-a apărut fiindcă s-a ocupat statul de înot. A apărut pentru că familia lui l-a îndreptat spre sport, a găsit un antrenor bun și pentru că a avut talent. Vă mai spun ceva: noi suntem o țară care avem munți și multe posibilități pentru sporturi de iarnă. Cum nu folosim noi aceste facilități? În schi am văzut ce terenuri avem la Poiana Brașov, la Predeal, acum văd că și la Râșnov s-a făcut o pârtie extraordinară, care se încadrează în standardele internaționale. Dar nu facem nimic. La Brașov ar trebui, și la Sibiu, și la Predeal, și la Vatra Dornei și unde vreți dvs., în statele de pe lângă Transalpina, la Rânca și celelalte, ar trebui să facem selecție de copii și cum vine iarna să le dăm posibilitatea să facă schi. Sunt convins că am avea niște performanțe extraordinare, dar nu numai pentru performanțe spun, eu spun pentru sănătatea noastră. Sănătatea noastră ca indivizi și până la urmă și sănătatea noastră ca popor. Dacă Slovenia a trimis atâția oameni la Olimpiadă este pentru că au un sistem. Slovenii nu-s mai talentați ca noi. Noi pierdem foarte buni sportivi, posibili campioni pentru că nu-i cultivăm. E ca un ogor despre care spun că e fertil, dar nu-l cultiv. Și rămâne fertil, dar necultivat. Și în toate domeniile am făcut așa (cu tristețe), nu numai în sport.
Mi-ar fi tare rușine să promit și să nu fac nimic!
Ați putea da un sfat celor care ne guvernează?
Da, sportul de performanță se face cu tineri, dar sportul se poate face la orice vârstă; bătrânii își prelungesc viața. Guvernele ar trebui să țină seama de acest lucru. Să creeze facilități pentru sport, să-i încurajeze pe oamenii care fac sport, să-i plătească bine pe profesorii de educație fizică și sport, ca să-i țină aici – și cei care fac performanță într-adevăr merită răsplăți mai mari. Văd că asta se întâmplă acum, e foarte bine, că ei trebuie încurajați. Până la urmă filozofia ca și sportul trec prin stomac. Trebuie să trăim, să mâncăm, să avem confort – niciodată prea mare, însă. Confortul prea mare creează poftă pentru abateri! Pentru droguri, pentru alte modalități de petrecere viciată a timpului liber. Ori dacă eu îmi petrec timpul liber făcând exerciții sportive, voi fi mai câștigat. În sport noi avem niște tradiții, avem sportivi mari, dar ei au apărut nu din pricina unui sistem politic care se gândește la sport. Or cei care ne chivernisesc, în curând avem alegeri, ar trebui să aibă în centru și acest lucru. Eu i-aș pune să promită măcar trei lucruri în sport, să le pună pe hârtie, să semneze și la sfârșitul mandatului dacă nu le fac, să-i pun să plătească! Dar nu vrea nimeni asta.
De ce n-ați intrat dumneavoastră în viața politică?
Din greață pentru treaba asta, din scârbă, să mă iertați. Pentru că m-am gândit: niște oameni au încredere în mine, iar eu sunt destul de naiv să cred că pot să fac ceva, și la urmă să fie scadența și eu să constat că n-am făcut aproape nimic. Mi-ar fi o rușine! După Revoluție au început anumite lucruri să se părăginească. Treceam cu trenul prin gări și vedeam cum crește iarba printre șinele de cale ferată și câte Pet-uri și hârtii aruncate. Și mă gândeam ce rușine mi-ar fi dacă-ș fi eu ministrul Transporturilor, să văd cum crește iarba printre șine. Ei, am ajuns să văd acuma că distanța dintre București și Cluj se acoperă cu trei ore în plus față de acum 30 de ani! Păi asta înseamnă avansare? Pot să am cea mai bună locomotivă și vagoane, dar ele n-au pe ce umbla. Mi-a explicat un meșter odată că șinele de cale ferată trebuie controlate și întărit terasamentul la cinci ani. Ori noi de 35 de ani în unele părți noi n-am mai făcut nimic. Într-un timp aveam una dintre cele mai bune rețele de cale ferată din Europa. Acum trenul întârzie cu orele.
Am cunoscut oameni care v-au văzut drept candidat la Președinția României!
N-am vrut, pentru că nu mă consider pregătit pentru o asemenea funcție importantă. Nu vreau să le dau oamenilor iluzii. Și pentru că, cum să vă spun, meseria mea a fost de cercetător și profesor, n-am putut s-o părăsesc niciodată. Am avut tentații. De două ori am condus centre culturale ale României peste hotare. La New York am rezistat un an, deși eram numit pe patru, iar la Veneția patru ani, însă în ambele experiențe am simțit că mi-a lipsit meseria mea de bază. Eu sunt profesor și mereu m-am întors la armele mele. Cred că o mare greșeală pe care o fac oamenii de azi e că nu fac ceea ce știu să facă cel mai bine. Toți sunt tentați să iasă în față. Eu n-am vrut să ies niciodată din meseria mea, pe care cred că am reușit s-o fac bine, pentru că pentru ea m-am pregătit. Spre deosebire de mulți din ziua de azi, eu mi-am ales meseria din pasiune.
Vă mulțumesc pentru interviu, domnule academician!
Cu plăcere.
Interviu realizat de Dumitru Graur și publicat în numărul 131 al revistei Sport în România