Dumitru Graur: Domnule preşedinte, trebuie să vă felicităm, se munceşte bine la Federaţia de scrimă, cea mai evidentă dovadă fiind medalia de aur cucerită la Rio de echipa feminină de spadă. Spuneţi-ne, care au fost atuurile dumneavoastră?
Mihai Covaliu: Am plecat la aceste Jocuri Olimpice cu încredere şi cu şanse bune, spun eu, pentru medalii. Aşa cum ne-am şi fixat obiectivul: 1-2 medalii, un obiectiv foarte realizabil, mai cu seamă că ne bazam pe rezultatele care au fost înregistrate în tot ciclul olimpic. Şi aici mă refer la rezultatele pe care le-a avut echipa feminină de spadă şi rezultatele pe care le-a avut Tiberiu Dolniceanu. Aveam încredere în Ana Maria Popescu şi Simona Gherman, dar şi în Simona Pop, care a început şi ea să prindă podiumurile la competiţii de nivel, fiind o sportivă în care eu am mare încredere pentru viitor. Aşadar, aveam şanse reale şi bune în patru probe: două la individual, prin Simona Gherman şi Ana Maria Popescu, una la spadă feminin pe echipe şi una la individual masculin prin Tiberiu Dolniceanu. Deci, patru şanse, dintre care am fructificat doar una! Am fi putut mai mult, dar…
… Haideţi să rămânem deocamdată la succes. Întrebarea critică vine niţel mai târziu!
OK. Atunci, haideţi s-o luăm niţel mai din spate, ca să fim obiectivi. În primul rând trebuie să vă spun că a fost o calificare grea, valorile s-au egalizat foarte mult în ultima perioadă, în sensul că ţări precum Iranul, China, Coreea, Tunisia chiar, au câştigat medalii la JO. Sunt ţări care investesc bani în acest sport, nu mai vorbesc despre Statele Unite, şi iată că au rezultate. A fost o calificare (la JO – n.n.) foarte grea, cu foarte multe echipe la spadă feminin, în final au obţinut biletul 8 echipe, dar s-au bătut vreo 14. Deci o concurenţă foarte mare, iar fetele noastre au terminat pe locul I această luptă pentru calificare, care a durat practic un an de zile. La 1 aprilie s-a tras linia, şi în urma clasamentului la zi al Cupei Mondiale s-au stabilit calificatele pentru Jocurile Olimpice. În acel moment fetele noastre erau pe primul loc la echipe, şi-l aveam pe Tiberiu Dolniceanu pe locul 4 la individual, deci şi el calificat fără probleme. Erau deci şanse palpabile, şanse pe valoare, care ne dădeau mari speranţe pentru Rio. Eu mă gândeam chiar la patru medalii, deşi angajamentul n-a fost decât de 1-2 medalii. Vă daţi seama unde ar fi fost România dacă scrima lua patru medalii de aur? Dar e foarte bine că am luat-o şi pe aceasta.
Cum a fost concursul olimpic propriu-zis?
Concursul olimpic în sine a fost unul aparent uşor!
Cele mai mari surprize se înregistrează la JO
Ei, cum să fie uşor?!
Vă explic de ce. Deci, la individual sunt doar cinci meciuri. La un Campionat mondial ai şase meciuri, dacă eşti calificat direct pe tabloul principal, deci dacă faci parte dintre primii 16 în Cupa Mondială. La fete, în concursul olimpic de spadă pe echipe, nu ai decât trei meciuri, iar într-un concurs de Campionat Mondial ai cel puţin şase meciuri. Dar, acum vine şi partea grea! Fiindcă fiecare meci de la JO reprezintă o finală, aici este elita mondială a scrimei şi toţi luptă pentru medalii. Aici se pot răsturna cu uşurinţă ierarhiile, chiar foarte uşor. Dacă există un concurs în care un outsider îl poate învinge pe favoritul nr. 1, care poate este foarte emoţionat, foarte apăsat de ceea ce trebuie să facă, de tot ce aşteaptă lumea de la el – aici este, la Jocurile Olimpice! Aşa a fost mereu, din ’96 de când particip eu la Jocuri. Este o competiţie extraordinar de frumoasă, extraordinar de interesantă şi în care se înregistrează tot timpul surprize foarte mari. Şi vă pot da exemplul de la Rio, unde numărul 1 mondial, rusul Yakimenko, a pierdut în primul atac, în “32”, de la un bulgar! Unul care se calificase la ultimul concurs de calificare… Deci sunt unele surprize extraordinare – la floretă feminin, numărul unu mondial, italianca Arianna Errigo, care a detronat-o pe Vezzali (Valentina Vezzali, 44 de medalii la JO, CM şi CE pentru Italia – n.n.), ceea ce înseamnă că are o anumită valoare; ei, ea a pierdut de la o tunisiancă! Eu am spus tot timpul: dacă ar punea cineva pariuri la scrimă, noi, specialiştii, nu cred că am nimeri prea multe asalturi, ca să nu mai vorbesc despre locurile câştigatoare, pe care nu cred că le-ar putea ghici cineva!
Deci, revenind, fetele noastre n-au avut decât trei meciuri!
Dar primul a fost şi cel mai dificil. Am întâlnit Statele Unite într-un moment în care aveam ultima noastră şansă de a câştiga o medalie la JO (celelalte concursuri de scrimă se încheiaseră – n.n.), iar fetele au mai trecut printr-un asemenea moment în urmă cu 4 ani, la Londra., când am pierdut în faţa Coreei de Sud. Iar acum, la Rio, era cât p-aci să se întâmple la fel, fiindcă au intrat americancele în ultimul schimb cu o tuşă avantaj şi imediat şi-au mărit avantajul la trei tuşe. Dar Ana Maria a întors meciul, a dat trei tuşe în 50 de secunde şi a egalat! Însă Ana Maria mai întâi a trebuit să revină în meci, fiindcă fusese net dominată până atunci. Şi a revenit, eu spun datorită valorii extraordinare pe care o are şi forţei morale, dar şi pentru a nu se mai repeta încă o dată Londra-2012. Şi meciul s-a terminat egal, după care a fost un minut extra, în care Ana Maria a reuşit să dea acea tuşă care practic ne ducea la medalii, şi care ne-a eliberat de acea presiune pe care fetele o aveau până atunci. Şi apoi s-au dus fără probleme până la aur! La noi este în general o mare problemă până să intri în primii patru, pentru că odată ce ai ajuns acolo, din punct de vedere psihic se produce un fel de eliberare. O descătuşare, fiindcă ştii sigur că acum poţi să ajungi la o medalie. Şi dacă scapi de presiune, poţi să faci scrima pe care tu o ştii, ca o bucurie pe plansă, iar atunci apar şi rezultatele.
În finală, chinezoaicele ne-au tratat de sus!
Ce înseamnă sportul, domnule preşedinte: a fost pur şi simplu pe o muchie de cuţit să vă întoarceţi fără nicio medalie de la Rio, ceea ar fi fost de-a dreptul un dezastru!
Tocmai din această cauză eu sunt atât de prudent, poate mulţi m-au apostrofat văzând că nu mă bucur aşa de mult de acest rezultat! Mă bucur, sigur că mă bucur, sunt foarte fericit, dar în acelaşi timp ştiu prin ce trebuie să treci ca să ajungi la acest rezultat. Dacă Ana Maria nu dădea acea tuşă rămâneam fără medalie, România se situa unde se situa (mult mai jos – n.n.), scrima la fel. Dar a dat-o! După care a urmat un adevărat galop de sănătate cu Rusia (scor 45-31), în care fetele au etalat din plin scrima pe care o ştiu. În finala cu China (scor 44-38) a fost un moment pe care l-am folosit din plin, în sensul că ne-au tratat cam de sus chinezoaicele. Fiindcă ne bătuseră până atunci de fiecare dată. Dar în sport s-a dovedit că în momentul în care îţi desconsideri adversarul, o păţeşti! Aşa au păţit chinezoaicele, fiindcă până şi celebrul antrenor Levavasseur se vedea deja învingător. Şi cred că pe fetele noastre această atitudine a antrenorului francez le-a mobilizat. Dar mai cred că mai mult a contat că ele au izbutit să treacă de americance, apoi de rusoaice şi că, având deja o medalie în buzunar, s-au relaxat şi au făcut o scrimă extraordinară, fără pic de şansă pentru chinozoaice. Aşa a fost acel meci, a fost o finală în care China a contat doar la început şi doar cu numele. Dar vreau să vă mai spun ceva: a fost extraordinar că toată delegaţia României, cea mai mare parte a ei, a venit să le încurajeze pe fete, cu preşedintele Comitetului Olimpic, cu doamna ministru Elisabeta Lipă, echipa de handbal fete, fetele de la judo, toată lumea… Şi am regăsit atunci acel spirit de unitate, de solidaritate care constatasem, cu mare mâhnire, că se cam pierduse pentru delegaţia sportivă a României. Înseamnă că acest spirit încă există, dar trebuie redescoperit şi stimulat.
Cum spuneam, acum vine critica: de ce nu au reuşit fetele noastre şi în concursul individual de la Rio?
(face o mică pauză) Aici am să vă spun ce s-a întâmplat după concursul individual. Fetele au venit, ne-am adunat acolo într-un apartament şi discuţia s-a îndreptat spre valoare. Întrebarea, pusă de Ana Maria Popescu, a fost aşa: “Noi nu avem valoare?” Vorbeau de fapt cu prietenul-preşedintele-colegul lor Mihai Covaliu, fără să se ferească. A fost o discuţie amicală, dar care a atins însă punctele sensibile. Şi eu le-am spus: Fetelor, nu este vorba de valoare, voi aveţi valoare foarte mare, aţi dovedit-o din plin în ciclul ăsta olimpic, aţi fost mereu pe podium, acum două luni la Campionatele Europene tu, Ana Maria şi cu Simona Gherman aţi disputat finala, aveţi valoare! Dar aici, la Jocurile Olimpice nu te întreabă nimeni ce valoare ai; aici treaba este foarte simplă, te urci pe planşă şi câştigi sau nu. Nu-ţi mai spune nimeni că ai valoarea x, y sau z. Aici pe planşă există o luptă între doi sportivi, unul câştigă, unul pierde. După aceea, comentariile şi analizele care se pot face, se bazează pe argumente, dar pe planşă treaba este foarte simplă: faci sau nu! Încă o dată, nu mai vorbiţi de valoare, fiindcă ea este dovedită statistic şi prin rezultate. E bine că vă puneţi aceste întrebări, dar aşa cum ştiţi concursul pe echipe este cu totul altfel. Ştiu că v-ar plăcea ca şi în concursul individual să trageţi ca în concursul pe echipe, dar asta nu se poate. La individual eşti singur, asaltul are 15 tuşe, fiecare îşi face strategia în funcţie de adversar şi de cum se simte în acel moment; la echipe este altceva. Am avut o discuţie foarte profesionistă, foarte constructivă, iar fetele au plecat foarte motivate, le-am văzut mai apoi că şi-au lipit pe pereţi diferite bileţele cu tot felul de fraze motivaţionale şi s-a văzut în concursul de la echipe ce s-a întâmplat. Trebuie acum să vă spun că la individual au avut adversari incomozi, nu mai buni decât ele, dar la Jocurile Olimpice adversarii vor întotdeauna să învingă favoriţii şi se poate întâmpla orice. Tiberiu Dolniceanu a tras cu ungurul Szilagyi, care a ieşit campion olimpic pentru a doua oară consecutiv, un tip extraordinar de meticulous şi de focusat pe ceea ce are de făcut. Eu cred că singurul sportiv care-l putea bate în acea zi pe Szilagyi era Dolniceanu; el a fost foarte aproape, a existat un moment foarte sensibil, la 11-10 pentru ungur arbitrul a avut o decizie foarte curioasă, în sensul că a acordat o tuşă pentru adversar, deşi putea să lase acea tuşă “în gardă”, adică fără să se puncteze, aşa era normal. După meci i-am reproşat arbitrului senagalez, de altfel un arbitru foarte profesionist, că n-ar fi trebuit să acorde punct ungurului, luând o decizie care a influenţat lupta, trebuia să lase tuşa nepunctată în niciun fel. Şi a fost atunci, de fapt, al doilea moment nefericit, după ce la un alt punct câştigat nu s-a putut face vizionarea video, şi adunate, a fost prea mult pentru Dolniceanu. La 12-10 nu mai putea face nimic, fiindcă la sabie nu există timpul, cum e la spadă, şi meciul s-a încheiat.
Cât de mult a contat decizia de a-l aduce din nou pe dl. Dan Podeanu la cârma echipei feminine de spadă?
După ce s-a terminat această competiţie, care a adus titlul olimpic, eu spun că a contat foarte mult, în sensul că şi-a îndeplinit obiectivul. Medalie de aur la Jocurile Olimpice în proba pe echipe, eu consider că este un obiectiv îndeplinit şi un cadou frumos pentru tot ceea ce a însemnat cariera domnului Dan Podeanu. Pentru că dl. Podeanu a luat această generaţie de la cadeţi, de la Centrul olimpic de la Craiova, la 13 ani şi a dus-o, trecând prin toate etapele cadeţi-juniori-seniori, câştigând medalii de aur la Campionatele Europene şi la Campionatele Mondiale cu aceste fete în toate aceste perioade, până la medalia olimpică de aur. Iar dl. Podeanu chiar a meritat această încununare a carierei sale.
Pentru medalia de aur trebuie să se alinieze planetele
Cât de greu se câştigă o medalie de aur, dle. Covaliu? Şi am să vă dau chiar pe dvs. drept exemplu. După ce la Sydney aţi luat medalia de aur, a venit Atena-2004, când aţi pierdut la o tuşă în sferturile de finală, iar la Beijing, în 2008, v-a învins un francez în semifinale, pe care-l băteaţi mereu înainte, şi aşa aţi luat numai bronzul. E greu până la aur, nu-i aşa?
E foarte, foarte greu. Ai nevoie să concentrezi şi să reuşeşti să aduni în acea zi, în acel concurs, tot, TOT! Experienţă, pregătire, noroc, tot. Trebuie să se alinieze planetele, aşa cum se spune, fiindcă este o competiţie extrem de dură, în care participă doar elita. E foarte greu să ajungi la aur, dar acum mă bucur că fetele au reuşit la echipe, mi-ar fi plăcut să obţină mai mult – şi puteau s-o facă, revin la gândul ăsta – şi la individual, asta e (oftează – n.n.), mergem înainte, eu vreau ca la Tokio să împlinim acest obiectiv de două medalii la Jocurile Olimpice.
Cum aţi caracteriza evoluţia globală a olimpicilor români la ultima ediţie a JO?
(lungă tăcere, îşi caută vorbele – n.n.) Am vrut să folosesc un singur cuvânt, dur, dar mă feresc să-l folosesc! A fost o evoluţie slabă. Şi mie nu-mi place să fac parte dintr-o echipă care sportivii mei sunt slabi. Am luptat tot timpul pentru echipă şi mi-am dorit tot timpul ca echipa să fie alcătuită din oameni puternici. Poate nu în totalitatea acţiunilor, dar să aibă măcar puncte cu adevărat puternice. Să se completeze unul pe altul, dar, fiecare luat individual ca sportiv, să aibă ceva bun, ceva puternic pentru a fi competitiv. Când sportivii dintr-o echipă sunt puternici, ei pot face performanţă şi individual. Şi-am să vă dau din nou exemplul scrimei, cu sportivii pe care eu i-am antrenat. În 2009 a luat medalie Rareş Dumitrescu, în 2010 Hănceanu, după aceea echipa (de sabie masculin – n.n.) a fost medaliată în 2012, în momentul în care ai un colectiv puternic, înseamnă că şi individualităţile au valoare. Şi atunci apar şi performanţele, apar rezultatele. În momentul în care sportivii nu sunt puternici, nu au cum să apară rezultatele, atât la individual, cât şi, nicidecum, pe echipe. Este din păcate cazul întregii noastre delegaţii de la Rio de Janeiro.
Sportul trebuie considerat prioritate naţională
După opinia dvs., care ar trebui să fie primele măsuri pentru redresarea sportului românesc?
Legând-o de întrebarea anterioră, este clar că fiecare sportiv trebuie ridicat. Fiindcă am văzut la Jocurile Olimpice sportivi debusolaţi, care aveau nevoie de ajutor. Sunt sportivi care pot face performanţă, dar nu singuri. Trebuie ajutaţi. De federaţie, de antrenor, de preparator, toţi trebuie integraţi într-o echipă care să devină competitivă. Iar despre cel care o conduce, nu se mai pune problema. Atunci, şi ei vor reuşi să facă rezultate. Dar vorbim acum numai despre vârfuri. Fiindcă la întrebarea pe care mi-aţi spus, redresarea sportului românesc este cât se poate de clară: pleacă din şcoală, pleacă din competiţiile şcolare, din campionatele între şcoli şi licee. Noi toţi cei care suntem implicaţi în acest fenomen trebuie să luptăm ca aceste lucruri să se întâmple! Nu doar declarativ: domne’, ar trebui să facem aşa… Nu, să reînfiinţăm campionatele şcolare – de handbal, de volei, de baschet, de scrimă … de toate sporturile. Sportul ar trebui considerat prioritate naţională. Şi, fără niciun dubiu, în momentul în care lucrul ăsta se întâmplă, sistemul începe să lucreze şi începe să producă şi performeri. Dacă nu se întâmplă acest lucru, e clar că sistemul nu va mai produce. Şi, ca dovadă, uitaţi-vă la rezultate. La scrimă cel puţin, eu sunt foarte atent la ce se întâmplă jos, la bază, are loc o creştere constantă, poate nu aşa cum mi-aş dori eu, dar este o creştere sensibilă. De anul trecut până în 2016, recent, a crescut numărul de copii legitimaţi cu 100. Nu e mult, nu sunt mulţumit, dar arată totuşi ceva, arată un progres. Şi arată un interes pentru acest sport.
Cifra totală de scrimeuri care ar fi?
Cifra totală este mică, în comparaţie cu ce găsim în alte ţări: 1.500 de sportivi legitimaţi. De la seniori până la copii, în toată ţara. Dar sunt ţări care au un sistem mult mai bine dezvoltat, bazându-se de asemenea pe situaţia economică mai bună a ţării respective, situaţia culturală, dacă vreţi. Eu mă uit la ţări precum Italia, precum Franţa, dau şi exemplul Statelor Unite, unde scrima în ultimii 10 ani a luat o amploare incredibilă, pot folosi acest cuvânt, pentru că ei erau în scrimă foarte jos, iar acum sunt tot timpul în luptă la medalii, sau sunt adversari redutabili. La fel coreenii…
Sunteţi aşadar încrezător în viitorul scrimei româneşti? Se pare că vin copii la scrimă.
Da, vin copii la scrimă, şi îmi doresc să vină şi mai mulţi. Am spus-o tot timpul, este un sport în care beneficiile nu sunt imediate; deci nu e ca la fotbal, s-a terminat meciul şi ai luat prima. Scrima este un sport care te căleşte pentru viaţă. Este o artă marţială până la urmă şi te formează ca om, psihologic şi fizic vei putea să faci şi să reuşeşti tot ce îţi propui şi vei găsi mai uşor calea prin care să îţi atingi obiectivul, cu muncă şi corectitudine. Indiferent de domeniul în care vei lucra.
Cu muncă multă?
În primii ani nu e prea multă muncă. Toată lumea întreabă: dar pe copilul meu îl chinuiţi tare, când vine aici, la scrimă? Făcând poate o paralelă cu gimnastica. Nici pe departe. Copilul vine şi se joacă, are loc o educaţie şi o ordonare a viitorului adolescent, în care se face scrimă ne-dureros, vreau să spun din punct de vedere fizic. În momentul în care îţi doreşti însă mai mult, e clar că trebuie să pui mai mult. Dar la început copii vin, se joacă, sunt extraordinar de atraşi de această luptă cu săbiile, mă rog, cu săbiile, cu spadele sau floretele.
Vlad, fiul dvs., practică şi el scrima. Este talentat?
(zâmbeşte) Pot spune că este talentat! Eu personal nu mi-am dorit ca el să facă scrimă. Dar este deja campion naţional la 9 ani, deşi eu n-am lucrat deloc cu el; lucrează soţia mea, Irina, care este antrenor la Dinamo şi care lucrează cu grupele de copii mici. Pe mine mă mai provoacă la câte un asalt, când ne vedem acasă. L-am văzut la câteva concursuri şi pot spune că da, are talent. Până la urmă, din doi scrimeuri, ce era să iasă?
Încununarea unei tradiţii
Care este tradiţia României în scrimă? Atunci când aţi câştigat medalia de aur la Sydney, a fost o uriaşă surpriză, sau putem numi succesul ca un corolar al unei şcoli naţionale de scrimă, care mai devreme sau mai târziu trebuia să dea roade?
De la prima medalie, 1956, la Melbourne, Olga Orban-Szabo şi până acum, în 2016, sunt 60 de ani. Deci această medalie de aur poate fi socotită şi ca o încununare a întregii istorii olimpice a scrimei româneşti! Din ’92 până în 2016, doar în 2004 nu am câştigat medalie la Jocurile Olimpice. Din toată istoria participărilor la JO, doar de patru ori nu am urcat pe podium, întorcându-ne fără medalii. În 2000, când am câştigat acea medalie de aur, ea a putut fi posibilă datorită unor generaţii de sabreuri care au fost mai tot timpul în topul mondial, dar n-au reuşit să ia acea medalie de aur: Dan Irimiciuc, Marin Mustaţă, Ioan Pop, Szabo Vilmoş, Dan Grigore, Dan Găureanu, Alexandru Chiculiţă – sunt sportivi care au fost tot timpul în lupta pentru medalii, care erau adversari dintre cei mai redutabili pentru sportivii din Rusia, sportivii din Franţa, din Italia, erau respectaţi. Lucrul acesta însemna că noi avem valoare în ţară. N-a fost însă acel sportiv care să reuşească să câştige, să meargă până la capăt. S-a întâmplat să fiu eu acela, în 2000 – destul de tânăr, destul de neexperimentat, dar cu această zestre, dacă vreţi, a înaintaşilor. Aşa a fost să fie.
Nu vă este greu să îndepliniţi acum trei sarcini în acelaşi timp; sunteţi şi antrenor principal la Dinamo, şi antrenor la lotul naţional masculin de sabie, şi preşedinte al federaţiei? Vă ajunge timpul?!
Oarecum aceste funcţii sunt mai mult îndatoriri. Eu aşa le privesc, ca pe nişte îndatoriri, şi au legătură între ele, una cu cealaltă. Antrenor principal la Dinamo sunt la echipa de seniori, din rândurile căreia cei mai mulţi sportivi fac parte şi din lotul olimpic al ţării, unde sunt şi acolo antrenor principal. Aceste două îndatoriri practic eu le văd ca pe una singură, pentru că în momentul în care îmi fac datoria ca antrenor principal la lotului olimpic, este clar că-mi fac datoria şi ca antrenor al clubului. Ca preşedinte, la fel, sunt implicat în tot ceea ce ţine de performanţă, şi nu sunt remunerat în această funcţie, datorită poziţiei de antrenor la lot. Timpul, da, îmi ajunge greu – dar îmi place tot ce fac, este o provocare, o fac cu pasiune şi este şi o datorie, dacă vreţi, fiindcă am preluat această funcţie de la doamna Pascu.
Cât de mult v-a inspirit exemplul doamnei Ana Pascu, cea care a fost timp de peste 30 de ani preşedintele Federaţiei de scrimă?
Foarte mult. Am învăţat extrem de multe lucruri de la doamna Ana Pascu, şi îi sunt foarte recunoscător. Tot timpul m-a împins înainte şi mereu a ştiut că pot. Acolo unde eu nu credeam, doamna Pascu a ştiut că pot, şi a avut încredere în mine. Inclusiv din 2008, de când m-am retras din activitatea sportivă. Am vrut să rămân în scrimă, doream să fiu poate un antrenor secund, să văd dacă ştiu, dacă pot să transpun ceea ce am acumulat ca sportiv în ceea ce reprezenta calitatea de antrenor, iar doamna Pascu a spus “Nu, tu vei fi antrenor principal al lotului olimpic”, şi practic îmi dădea această îndatorire de a-i conduce pe foştii mei colegi pe mai departe. Şi spun azi că a avut dreptate, se pot vedea rezultatele. Dacă mă uit înapoi, ultimele mele medalii la Jocurile Olimpice au fost bronz ca sportiv, argint ca antrenor şi aur ca preşedinte de federaţie.
Lumea sportului sugerează că v-aţi putea înscrie în cursa pentru preşedinţia COSR. Aveţi de gând să candidaţi?!
Da, nu ascund acest fapt, au fost discuţii pe această temă. M-au sunat mulţi, hai să nu le zicem mulţi, câţiva apropiaţi din lumea sportului, ca să mă încurajeze. Indiferent cine va veni acolo, va avea o misiune foarte grea. Şi este foarte, foarte mult de muncă – dar, se poate. Se pot urni lucrurile, în momentul în care ai pasiune şi în care nu mai faci niciun fel de concesii nimănui, în sensul de a fi profesionist şi de a face totul pentru performanţă. Nu mai există prietenie, nu mai există minciună, nu mai există asemenea lucruri pentru tine. Este o echipă, este o îndatorire pe care o ai faţă de România şi faţă de toţi sportivii pe care tu îi reprezinţi.
“La noi este în general o mare problemă până să intri în primii patru, pentru că odată ce ai ajuns acolo, din punct de vedere psihic se produce un fel de eliberare”
“Redresarea sportului românesc este cât se poate de clară: pleacă din şcoală, pleacă din competiţiile şcolare, din campionatele între şcoli şi licee. Noi toţi cei care suntem implicaţi în acest fenomen trebuie să luptăm ca aceste lucruri să se întâmple!”
“Am învăţat extrem de multe lucruri de la doamna Ana Pascu, şi îi sunt foarte recunoscător. Tot timpul m-a împins înainte şi mereu a ştiut că pot. Acolo unde eu nu credeam, doamna Pascu a ştiut că pot, şi a avut încredere în mine”
CV
Mihai Claudiu Covaliu s-a născut la 5 noiembrie 1977, la Braşov. Primul sport practicat a fost fotbalul. S-a apucat de scrimă la vârsta de nouă ani, după ce doi tehnicieni de la CS „Tractorul” au făcut o prezentare la şcoală. Mama sa l-a încurajat să persevereze, în ciuda metodelor dure de pregătire folosite de antrenori. În anul 1998 s-a transferat la CS BNR Bucureşti, apoi la CS Dinamo, al cărui membru este încă în prezent.
La Jocurile Olimpice din 2000 de la Sydney a generat o mare surpriză, ajungând în finală, după ce l-a învins pe francezul Damien Touya, favoritul probei. A devenit apoi primul campion olimpic la sabie din România şi a urcat pe primul loc în clasamentul mondial.
După Olimpiada de la Beijing s-a retras şi a devenit antrenor principal scrimă la CS Dinamo şi la lotul olimpic de sabie masculin. În aprilie 2013 a fost ales preşedinte al Federaţiei Române de Scrimă, după ce preşedintele în exerciţiu, Ana Pascu, a decis să nu îşi mai reînnoiască candidatura. În acelaşi an, Covaliu a fost inclus în Hall of Fame-ul scrimei de către Federaţia Internaţională de Scrimă.
Performanţe ca sportiv
2000 – aur la sabie individual, la Jocurile Olimpice de la Sydney
2002 – bronz la sabie individual, la Campionatul Mondial de la Lisabona
2003 – argint la sabie individual, la Campionatul Mondial de la Havana
2005 – aur la sabie individual, la Campionatul Mondial de la Leipzig
2006 – aur la sabie pe echipe, la Campionatul European de la Izmir
2008 – bronz la sabie individual, la Jocurile Olimpice de la Beijing
În 2000 şi 2005 a fost declarat cel mai bun sportiv român al anului.
Performanţe ca antrenor
2009 – aur la sabie echipe, la Campionatul Mondial din Antalya
2009 – argint prin Rareş Dumitrescu la sabie individual, la aceeaşi competiţie
2010 – bronz la sabie echipe, la Campionatul Mondial de la Paris
2010 – bronz prin Cosmin Hâncianu la sabie individual, la aceeaşi competiţie 2012 – argint la sabie echipe, la Jocurile Olimpice de la Londra
Distincţii
2000: Ordinul naţional „Pentru Merit” în grad de comandor
2004: Ordinul “Meritul Sportiv” clasa I
2008: Ordinul “Meritul Sportiv” clasa a III-a cu 2 barete
2009: Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în grad de cavaler
2012: Ordinul naţional „Serviciul Credincios” în grad de ofiţer