Dumitru Graur: Stimate domnule preşedinte, mai întâi de toate felicitări pentru realegerea dvs. la cârma federaţiei pe care o conduceţi deja de 15 ani. Am aflat că la Adunarea Generală de alegeri aţi fost unicul candidat, aşa că vă întreb direct: aţi avut emoţii?!

Cristinel Romanescu: Da, totdeauna am emoţii la Adunarea Generală, dar mai ales la cea de alegeri, pentru că până la urmă mă prezint în faţa colegilor mei. Şi acest lucru înseamnă de fiecare dată a face un inventar al activităţii pe ultimii patru ani. Dacă am fost unicul candidat înseamnă că toţi colegii au considerat activitatea ca fiind una bună şi mi-au acordat girul lor în continuare. Statistic, am fost votat de 71 de membri din cei 71 prezenţi în adunare. Toţi au fost de acord că programele pe care le-am implementat în ultimii 12 ani, zic eu, au fost de natură să ducă România către înalta performanţă şi au arătat forţa tenisului de masă românesc în plan european şi mondial. Practic, în tot acest timp s-au cucerit foarte multe medalii, dar mai mult, revigorarea tenisului de masă a fost clară, vizibilă pentru oricine.

Să înţeleg că aţi găsit federaţia într-o mare cădere, atunci când aţi preluat-o?

Nu, din contră. Dar, din punctul meu de vedere manageriatul nu era tocmai în regulă la momentul acela şi să nu uităm că România avea jucători şi jucătoare deosebite şi în acei ani. Aici trebuie să reamintesc pe Otilia Bădescu, Mihaela Ştef, Adriana Zamfir, iar la băieţi aveam echipa care mai târziu a cucerit atâtea medalii la Campionatele europene, mă refer la Adrian Crişan, Filimon Cioti şi alţii, numai că probabil nu le acordau atâtea încredere şi poate nici suficientă atenţie la acea vreme. Când am schimbat, rezultatele au început să apară imediat.

La alegerile din noiembrie trecut aţi devenit deputat în Parlamentul României, apoi aţi fost ales membru al Comisiei pentru învăţământ, ştiinţă, tineret şi sport. Din această poziţie, cum credeţi că veţi putea ajuta sportul românesc?

Gândul meu a fost, din capul locului, atunci când am candidat pentru un mandat de deputat, să reprezint întreg sportul. Este lucrul pe care mi l-am dorit dintotdeauna şi bineînţeles că ştiam bine unde sunt problemele, pe propria piele, ca să zic aşa. În partea de legislaţie în primul rând, acolo trebuie modificat, acolo suferim cel mai mult. Sunt cele două legi, Legea 350 şi Legea 69, de finanţare a cluburilor sportive de către administraţiile locale şi judeţene. Sunt lucruri care nu sunt foarte bine reglementate, de aceea sunt probleme şi oamenii au devenit tot mai temători să mai facă ceva, tocmai pentru că există interpretări multiple. Trebuie făcută o lege clară, cu puţine reguli, simplă, uşor de aplicat şi astfel nimeni să nu aibă o problemă când vrea să finanţeze activitatea sportivă. Şi nu neapărat activitatea de performanţă, aici mă refer la sport în general mai ales în plan local, acolo unde, sigur, este nevoie de sprijinul administraţiei locale. Fiindcă până la urmă ea colectează atâtea taxe, să rămână şi acolo ceva şi să ne gândim în acelaşi timp la viitorul copiilor noştri, care trebuie să practice sportul. Pot să vă spun că deja am făcut două interpelări, către ministerul Tineretului şi Sportului şi către ministrul Învăţământului. Deja am discutat cu colegii din comisie şi mă gândesc să promovăm o hotărâre de schimbare în Legea Sportului şi de ce nu la admnistraţiile locale, acolo unde guvernul trebuie să reglementeze foarte bine această legislaţie acum deficitară. Între colegii de comisie trebuie să-l reamintesc neapărat pe Vasile Cîtea de la box (preşedintele federaţiei – n.n.), cu care mă înţeleg foarte bine. Suntem de la partide diferite, dar de fiecare dată înţelegem că tragem în aceeaşi barcă, pentru binele sportului. Mai este dl. ministru Câmpeanu, fost la Învăţământ, un om deosebit, mai sunt şi alţii alături de noi, aşa că pot să vă spun că în Comisie suntem cu toţii convinşi că trebuie să lucrăm împreună la lege, pentru a o face mult mai flexibilă şi mai uşor aplicabilă. Dacă “politicul” nu se implică în activitatea de sport, şi aici fac în primul rând referire la sportul de masă, fiindcă de acolo de extragem viitorii campioni, automat nu vom mai avea sport de înaltă performanţă!

Învingătorul rămâne la masă

grup-fete-rioSă revenim la tenisul de masă. Care sunt antecedentele dvs. în privinţa sportului în general, şi al tenisului de masă în mod special?

Treaba e simplă: eu spun că dintotdeauna am fost în sala de tenis de masă. Am început activitatea la vârsta de şapte ani. Atunci am intrat pentru prima dată într-o sală de tenis de masă. Şi am intrat dintr-un motiv simplu: cu tatăl meu, ofiţer în armata română şi împreună cu fratele meu mai mare, mergeam la Casa Armatei (la Buzău – n.n.), unde se găsea şi o masă de tenis. Era bine pentru părinţi, că eram în interior, uşor de supravegheat şi acolo ne puteam juca. Dar fiind o singură masă, regula era că învingătorul rămânea la masă! Dar şi aici aveam o mică problemă, fiindcă de fiecare dată când îmi venea rândul la masă, fratele meu, cu 5 ani şi jumătate mai mare, mă dădea deoparte, zicând că eu sunt prea mic, să-l las pe el că e mai bun. Eu bineînţeles că începeam să plâng, îl pâram acasă că nu mă lăsa să şi pe mine să joc. Aveam însă şi vreo doi colegi care duceau în mod organizat să joace tenis de masă, erau selecţionaţi şi deja mergeau la antrenamente. Şi atunci m-am adus alături de ei la sală; noroc că era foarte aproape, doar treceam strada, aşa că nici părinţii n-au ştiut. Şi cred că m-am dus vreo trei luni aşa, fără să-i spun nici fratelui, nici pe părinţi nu i-am anunţat şi bineînţeles că în trei luni am învăţat câte ceva. Acolo îl cunoscusem de altfel pe antrenorul meu de mai târziu, Emil Băcioiu. Apoi mi-am luat inima în dinţi, m-am dus din nou la Casa Armatei, m-am certat puţin cu fratele ca să mă lase să joc şi i-am bătut pe toţi, fără probleme. După, un timp nici nu m-am mai dus la sală, crezând probabil că ştiu deja destul. Noroc că a venit antrenorul după mine acasă, la părinţi, hai dom’ne că are talent, şi atunci m-am dus în continuare. Şi de atunci şi până azi tot activez în tenis de masă! Niciodată nu am părăsit această familie a tenisului de masă. Am fost sportiv, selecţionat în lotul naţional, medaliat la Campionatele europene, antrenor la lot, antrenor la CS Buzău vreo 5-6 ani, le-am luat pe toate la rând. Am câştigat şi “Paleta de argint” (cea mai veche competiţie de tenis de masă de la noi  – n.n.) la copii şi sunt mândru că foarte mulţi foşti elevi de-ai mei astăzi activează în tenisul de masă, sunt profesori de educaţie fizică…

Unde aţi situa tenisul de masă în ierarhia diferitelor ramuri sportive de la noi?

Părerea mea este cu siguranţă subiectivă, dar consider că suntem între primele cinci ramuri sportive din România. Dacă stăm şi ne gândim şi luăm un istoric al tenisului de masă, bineînţeles că trebuie să le amintim aici pe Angelica Rozeanu, Maria Alexandru, Geta Pitică… Nimeni nu mai poate astăzi să câştige atâtea titluri mondiale cum a reuşit Angelica Rozeanu (în anii ’50 – n.n.); să vă gândiţi că ea a câştigat de şase ori consecutiv titlul mondial, imposibil de egalat în ziua de astăzi. Apoi Doboşi, Gheorghe Teodor, atâţia sportivi campioni continentali, chiar şi mondiali. Din păcate, la momentul acela tenisul de masă nu era încă sport olimpic, abia din 1992 a fost inclus la Olimpiadă şi aici să găseşte răspunsul la întrebarea de ce noi nu am câştigat niciodată o medalie olimpică. În ’92 am participat şi noi, şi de atunci suntem din ce în ce mai aproape. Numai că transformarea tenisului de masă a făcut ca China să fie foarte puternică şi foarte, foarte greu de bătut. Revenind, spun aşadar că în urma tuturor acestor rezultate şi a activităţii pe care o facem de aproximativ zece ani, să zicem aşa, cred că ne merităm locul între primele cinci sporturi practicate în România. Mai ales dacă ne raportăm la cât de puternică este China faţă de celelalte ţări, ca şi la investiţia statului nostru în tenisul de masă. La rentabilitatea investiţiei, ca să zic aşa.

Cum se face că tenisul de masă a păstrat de-a lungul anilor tradiţia şi valoarea, spre mare diferenţă de multe alte sporturi de la noi?

Chestiunea e simplă. Din prima clipă când am venit la conducerea federaţiei, nu am gândit decât cum să păstrăm piramida performanţei. Deci în mod permanent, eu venind din sala de tenis de masă, fost antrenor, prima grijă a fost la cum ar trebui să organizez activitatea pentru a da cât mai multă atenţie eşalonului de jos. Şi am reînfiinţat câteva centre olimpice care dispăruseră între timp, am reînfiinţat anumite burse la vârstă foarte mică, de acolo de unde ne tragem viitorii campioni, am încurajat activitatea la cluburi şi am reintrodus foarte multe competiţii la cel mai mic nivel. Deci competiţii la categoria 8-10 ani, de exemplu; copiii intră la noi la prima selecţie la vârsta de 7 ani. Chiar şi la grădiniţă mergeam înainte ca să facem selecţia, pentru că şi pierderea este foarte mare, mulţi dintre ei renunţă după o vreme, din diferite motive. De aceea trebuie să selecţionăm foarte mulţi. Am fost de asemenea foarte atent la activitatea antrenorilor de la noi, la acest nivel. Şi de fiecare dată am urmărit, cel puţin în primii 5-6 ani, cam câţi copii veneau la competiţiile naţionale din grupele acestor antrenori şi bineînţeles câţi dintre ei continuau activitatea după 12-13 ani, la cadeţi şi juniori. Deloc în ultimul rând, selecţionam la loturile naţionale împreună cu antrenorii pe cei mai buni sportivi, pe cei care aveau calităţile necesare. Cu alte cuvinte, cred că m-am băgat un pic şi în problemele tehnice, nu numai în cele organizatorice, fiindcă veneam din sală şi colegii mei m-au acceptat să-i ajut. Am încercat astfel să păstrez un echilibru în selecţia de la lotul naţional, venind cu o părere obiectivă, acolo unde ceilalţi antrenori ar fi fost poate subiectivi. La vârste mai mici valorile sunt foarte apropiate şi te poţi păcăli uşor, dar trebuie să te uiţi cu atenţie şi la calităţile psihologice, şi la cele motrice, şi eu cred că chiar mă pricep la lucrurile acestea, fiindcă am stat mult în sala de tenis de masă.

Fracţiunea de secundă hotărâtoare

grup1Am văzut cu ceva vreme în urmă un studiu care tinde să aprecieze tenisul de masă drept cel mai puternic dezvoltator al inteligenţei celor care-l practică, de la copiii de grădiniţă până la seniorii vârstei a treia, care astfel îşi păstrează acuitatea minţii. Ce spuneţi despre acest lucru?

Va fi iarăşi subiectiv ceea ce spun, dar noi am ştiut dintotdeauna lucrul acesta. Într-adevăr, la noi la tenis de masă de fiecare dată copiii selecţionaţi, şi cei care au făcut mare performanţă, sunt copii foarte inteligenţi. Care au rezultate foarte bune şi la şcoală. Foarte rar am avut jucători de calibru care au schiopătat-o la şcoală! Dar aceştia chiar şi în sport nu au ajuns la înalta performanţă, tocmai pentru că erau delăsători, nu erau ambiţioşi, oameni care să pună şi mintea la contribuţie în joc. La noi sunt situaţii limită în care trebuie să gândeşti rapid. Noi aşa şi spunem: toată lumea ştie tenis de masă, şi joacă, dar diferenţa se face la sfârşitul setului, la 8-8, sau cum era înainte la 19 egal (când se juca până la 21 de puncte – n.n.), atunci se vede inteligenţa, cu un psihic perfect echilibrat, şi cu mintea la contribuţie într-o fracţiune de secundă. Dacă la şah poţi să te gândeşti foarte mult timp, aici trebuie să anticipezi şi să iei hotărârea pe loc, într-o fracţiune de secundă. Ceea ce desigur că pe un copil îl ajută foarte mult. Atât în joc, dar şi pentru viaţă îl ajută. Fiindcă se obişnuieşte să ia decizii, şi să le ia foarte repede. Noi asta îl obişnuim de la şapte ani. Iar eu cred că în timp, chiar daca el nu va mai face sport de performanţă, îi va folosi cu siguranţă. Va fi un om care ştie ce are de făcut şi care ia decizia la momentul oportun. Altfel, nu poţi să joci; dacă ai întârziat în gândire o fracţiune de secundă, este sigur că ai pierdut punctul respectiv.

Probabil că se transmit impulsuri nervoase rapide la nivelul sinapselor, lucru valabil şi în cazul vârstnicilor…

Avem şi mulţi astfel de amatori. Noi îi numim aşa, pentru că ei nu sunt dintre sportivii legitimaţi, care plătesc taxe la federaţie. Dar sunt competiţii pentru vârsta a treia, avem şi un campionat naţional de veterani, anul trecut l-am ţinut la Câmpulung Moldovenesc, unde invităm o mulţime de oameni care doresc să participe şi vin destul de mulţi, îi cunoaştem, şi ne place să stăm între ei, că au ce povesti. Pot să vă dau şi un exemplu: cred că am un membru dintre cei mai vârstă la Comisia de competiţii, domnul Aurel Popovici, care are 91 de ani. La minte este însă sclipitor, aş zice că este un calculator ambulant, statisticile pe care noi ne chinuim să le scoatem din computer, el le are în cap! Eu când am ceva de întrebat, inclusiv pe regulamente, îi dau telefon şi mă lămureşte. El era la masa juriului atunci când eu m-am apucat de tenis de masă, la şapte ani şi ceva. Ne cunoaştem de atunci, ca să zic aşa!

Ştiţi cam câţi oameni practică azi tenisul de masă în România?

E greu de făcut o statistică, eu cred că sunt în jur de două, trei mii de amatori care practică tenisul de masă în mod regulat, indiferent de categoria de vârstă, în diferite competiţii de masă. Sunt organizaţi pe Internet, îşi fac tot felul de concursuri, aproape săptămânal. Dacă o să întrebaţi însă în ce priveşte marea masă a oamenilor care pun doar ocazional mâna pe o paletă, să zicem duminica, pe aceştia nu avem cum să-i numărăm. Mă bucur însă când văd că în foarte multe locaţii de turism există câte o masă de tenis, unde amatorii pot să se joace dacă doresc, şi este bine că există o atracţie în această direcţie. Bine, ei spun că joacă ping-pong; noi spunem că jucăm tenis de masă!

Şi la nivel de jucători profesionişti?

Sunt aproximativ 1.100 de jucători, de jos până sus, de la copii la jucătorii din loturile naţionale. Nu sunt atât de mulţi, fiindcă noi avem două probleme. De fapt principal problemă sunt banii, iar lipsa lor ne încurcă pe noi foarte mult. În România e greu să trăieşti practic doar din tenis de masă şi mulţi jucători, după ce termină junioratul, pleacă la cluburi din stăinătate, în Germania, în Franţa, în Turcia chiar, la cluburi care stau mult mai bine din punct de vedere financiar, şi joacă acolo. Noi avem astfel un mare handicap, şi iată de ce. Cea mai mare parte dintre ei nu sunt campioni, dar sunt jucători buni şi ar fi putut să fie parteneri pentru copiii noştri, pentru cei care se ridică, şi în acelaşi timp puteau deveni viitorii specialişti ai acestui sport, pentru că-l practică de atâţia ani, sunt instruiţi şi ar fi putut să crească alături de ei alţi tineri. Ori astăzi cei care ajung la o anumită valoare nu mai au cu cine să se antreneze, fiindcă lipseşte acest eşalon doi foarte necesar pentru instruire. La noi sunt stiluri diferite şi automat îţi trebuie foarte mulţi sparring-partneri care să dea mingea aşa cum o poţi întâlni în concurs. Iar aceşti sportivi ar fi putut s-o facă. Din păcate ei nu câştigă aproape nimic în România şi preferă să plece, în Franţa spre exemplu, sau în alte locuri. Cred că sunt în acest moment peste o sută de astfel de specialişti care sunt în străinătate şi pe care noi nu-i putem folosi. Iar de calibru sunt în jur de 25-30. Noi îi cunoaştem, am rămas permanent în legătură cu ei, unii au ajuns între timp antrenori, fiindcă străini nu sunt deloc fraieri, întîi storc bine ceea ce poate da sportivul, iar după 3-4 ani le mai dau şi câte o grupă de copii de care să aibă grijă, ca să-i ţină şi să facă pentru ei ceea ce noi ne-am fi dorit să facă acasă, adică să antreneze tineri! Eu acum fac programe pentru următorii cinci ani prin care vreau să ţin şi să aduc în acelaşi timp înapoi sportivi în România, pentru că e nevoie.

Nu aducem chinezi, ne descurcăm cu antrenorii noştri!

echipa-fete-cu-antrenorAtunci o să vă întreb de ce românii sunt chiar buni la tenis de masă. Le avem astăzi pe Elizabeta Samara, pe Daniela Dodean-Monteiro şi pe Bernadette Szocs, iar din urmă vin puternic Adina Diaconu şi Andreea Dragoman, ca să vorbim numai despre fete. Sunt nume care se bat pentru cele mai înalte poziţii în ierarhia europeană.

Aici, cu voia dumneavoastră trebuie să ne gândim şi la băieţi, la Ovidiu Ionescu şi Hunor Szocs, fratele lui Bernadette, dar şi la cei aflaţi puţin în spate Cristian Pletea de la Constanţa şi Rareş Sipoş de la Cluj, care sunt campioni europeni în probele de simplu şi dublu la Campionatul European, anul trecut, categoria până în 18 ani. Sunt între primii 20-25 de jucători din lume la categoria lor de vârstă. Dacă suntem buni, cum spuneţi dvs., probabil pentru că ştim că avem un blazon de apărat şi antrenorii s-au gândit mereu cum să descopere viitorii campioni şi au ştiut să slefuiască talentele pe care le-au avut. Dar înainte de toate cred cu tărie că românii sunt făcuţi să practice tenisul de masă! Avem copii extraordinari de buni şi chiar destul de mulţi. Vă invit să veniţi odată la un campionat naţional sub 12 ani. Sunt sute. Să-i vedeţi cum vin şi joacă, doar capul le iese de sub masă la unii mai scunzi, dar să vedeţi ce îndemânare au şi câtă putere de anticipaţie pentru un copil; cel mai spectaculos este când mingea e mai scurtă şi cade aproape de fileu, iar el nu are cum s-o ajungă, dar încearcă să se caţere pe masă, numai şi numai pentru a o respinge! E un spectacol, noi îi şi înregistrăm ca să-i vedem şi mai târziu, atunci când se fac mai mari. În plus, trebuie să ştiţi că dintotdeauna noi am respectat cu atenţie nişte reguli, cele care conduc la a face campioni în tenisul de masă. Nu am sărit paşi, nu am forţat inutil un copil şi asta se datorează în primul rând antrenorilor. Antrenorii la noi sunt foarte buni profesionişti. Multă lume ne întreabă de ce noi n-am adus antrenori chinezi, de exemplu. Şi eu am spus-o dintotdeauna: antrenorii noştri sunt foarte buni, ştiu să facă sportivi-campioni, dar avem nevoie de alte lucruri, avem nevoie de infrastructură şi de salarii corespunzătoare. Şi am demonstrat-o încă o dată în decembrie anul trecut, când Diaconu şi Dragoman, după mai bine de 18 ani de pauză, au adus României titlul  mondial la proba de dublu pentru junioare. Nimeni, nicio altă ţară, fie ele Germania, Franţa, Polonia, Rusia – naţiuni care investesc bani de 15-20 de ori mai mult decât la noi -, care au importat antrenori chinezi, n-au reuşit lucrul acesta. Şi nu este o chestiune întâmplătoare, vă asigur. Dacă ne uităm statistic, de zece ani încoace, suntem aproape permanent pe primul loc la juniori, în clasamentul pe medalii. Iar în anul în care Samara a ieşit campioană europeană (2015 – n.n.), a fost anul în care România a avut campioni de la cea mai mică categorie, 12 ani, până sus, cadeţi, juniori şi seniori. La toate categoriile de vârstă. Nimeni nu a avut niciodată piramida performanţelor pe care noi am reuşit-o! Asta în probele de simplu, dar mai mult decât atât, în alţi ani am reuşit şi în proba pe echipe. Cu antrenorii noştri. Iar străinii au recunoscut că nu întâmplător suntem unde suntem. Şi am ajuns să fim creditaţi ca fiind singura ţară care am putea să batem China!

Cum priviţi fenomenul globalizarii în tenisul de masă?

Părerea mea este că nu e chiar în regulă ceea ce se întâmplă în tenisul de masă. Cumva aş putea spune că n-a făcut deloc bine acestui sport. S-au importat atât de mulţi chinezi că nu mai ai loc de ei. De fapt, la un Campionat European s-a ajuns ca în primii 16 sportivi din concurs 10-12 să fie chinezi la origine! Ceea ce nu e o propagandă bună pentru acest sport, ca să nu mai zic că se distruge tenisul de masă din ţările care şi-au făcut o politică din importul de jucători chinezi. România a făcut chiar un amendament la Federaţia europeană prin care cerem să se reglementeze aceste importuri, tocmai pentru a fi restrânse pe cât posibil. Dar lumea încă nu e pregătită pentru acest lucru, au investit mult cumpărând valoare, căci despre asta este vorba. Spre diferenţă de ei, noi o producem! De aceea cuvântul României (rostit chiar de dl. Romanescu, vicepreşedinte al forului European de tenis de masă – n.n.) este bine înţeles şi ascultat. Fiindcă noi spunem: dacă toată lumea cumpără valoare, noi o producem! La început, când le spuneam asta, se supărau pe mine. Dar azi au ajuns să-mi dea dreptate, şi dacă veţi citi pe site-ul federaţiei internaţionale, cam în urmă cu vreo lună, preşedintele ETTU, Ronald Kramer, un olandez, chiar ne-a dat exemplu de cum promovăm noi tenisul de masă în România şi în Europa. Şi era vorba, cred că ştiţi, despre meciurile de calificare la Campionatul european, pe care noi le-am desfăşurat în Televiziunea Română, ceea ce a fost o premieră pentru tot continentul european!

A fost un frumos exemplu de colaborare, cu participarea TVR.

Da, şi tocmai asta discutam, fiindcă televiziunile în general nu mai sunt atât de interesate să transmită tenis de masă, din varii motive. Pentru că nu ştii cât durează, în principal. Aici sunt lucruri pe care ar trebui să le gândim. La federaţia europeană şi la cea mondială chiar am început să discutăm pe tema asta şi cu siguranţă vom transforma cât de repede, pentru a ne adapta cerinţelor televiziunii. Pe de altă parte, noi încercăm să facem din tenisul de masă un sport cât mai curat. Aşa am schimbat feţele de paletă, ele nu se mai lipesc cu substanţa aceea de tip toluen, toxică. Azi avem un glue pe bază de apă, iar mingea nu mai este din celuloid, este acum complet din plastic. Nici ziariştii n-ar mai trebui să folosească sintagma “sportul cu mingea de celuloid”, fiindcă nu mai corespunde. Asta s-a întâmplat prima oară la Beijing (JO 2008 – n.n.), ceea ce automat a schimbat puţin jocul, fiindcă traiectoria mingii nu mai e aceeaşi, şi efectele nu mai sunt atât de mari. Pe unii lucrul acesta îi avantajează, iar pe alţii desigur că-i dezavantajează. Ne-am gândit mult la partea tehnică, mai puţin la spectacol, dar acum începem să luăm în consideraţie foarte serios şi acest aspect. Vrem astfel să “vindem” mai bine tenisul de masă, către spectatori şi telespectatori.

Patru finale pierdute în ultimii cinci ani

romanescu-micEchipa de băieţi a reuşit recent o frumoasă performanţă, calificându-se după victorii în serie la Campionatul European care va urma. Ce speranţe să ne punem în ei? Dar în cea de fete?

Echipa noastră de băieţi a progresat foarte mult în ultima perioadă. Pe lângă Adi Crişan, care e veteranul echipei şi îi strânge alături pe ceilalţi doi, Ovidiu Ionescu şi Hunor Szocs, cu toţii au avut nişte rezultate deosebite în ultimii ani. Nici Cristi Pletea nu este departe de ei, deci avem o echipă pe care o cred şi competitivă şi destul de omogenă. Şi au declarat recent că vor ataca o medalie la viitorul Campionat European (luna septembrie, în Luxemburg – n.n.). În ce priveşte echipa de fete, trebuie să vă spun că ea a ajuns acum la maturitate şi sperăm să o menţinem până la JO de la Tokio, în 2020. Însă trebuie să subliniez că şi anul acesta, ca de fiecare dată, atacăm titlul european pe echipe. În ultimii 5 ani am jucat patru finale şi le-am pierdut pe toate! De fiecare dată am pierdut la Olanda sau Germania, ambele cu chinezoaice în echipe. Dar de data asta spun eu că vom câştiga, vom merge până la capăt, sunt optimist.

Sunteţi vicepreşedinte ETTU, reales în toamnă şi membru în Consiliul Director al ITTU. Vă gândiţi să aduceţi o mare competiţie internaţională şa noi în ţară?

Da, este un lucru pe care deja l-am făcut. Am aplicat anul trecut pentru organizarea Campionatului European pentru juniori şi cadeţi, o competiţie pe care România n-a mai organizat de 59 de ani. Şi ne-am câştigat acest drept, urmând să organizăm la Cluj-Napoca acest campionat continental în 2018. Un campionat foarte puternic, sunt peste o mie de jucători şi jucătoare care vor participa la această competiţie, nemaivorbind de specialişti, antrenori, media şi aşa mai departe. Este un challenge pentru noi, dar sunt convins că ne vom face datoria, chiar dacă va fi mult de muncă. Noi din păcate nu avem atât de mulţi arbitri, nu avem atâţia voluntari de cât este nevoie, sunt lucruri pe care cei din străinătate le fac pocnind din degete, dar la noi nu e deloc uşor.

Sloganul Federaţiei Române de Tenis de Masă este „Servim pentru istorie”! Ne puteţi explica mai multe despre acest slogan?

Atunci când ne-am gândit la acest slogan – şi nu eu mi-l asum, ci departamentul de marketing (condus de doamna Beatrice Romanescu, soţia preşedintelui – n.n.), am căutat un joc de cuvinte, care să fie atrăgător. Servim pentru istorie” se referă chiar la jocul de tenis de masă. Aşadar, servim la masă pentru mari rezultate  şi pentru izbânzile care să ne trimită în istoria sportului.

Vă mulţumesc, domnule preşedinte şi vă urez mult succes în tot ce faceţi!

(Subtitlurile aparţin redacţiei)

Treaba e simplă: eu spun că dintotdeauna am fost în sala de tenis de masă. Am început activitatea la vârsta de şapte ani. Şi de atunci şi până azi tot activez în tenis de masă!

La noi la tenis de masă copiii care au făcut mare performanţă sunt copii foarte inteligenţi. Care au rezultate foarte bune şi la şcoală. Foarte rar am avut jucători de calibru care au schiopătat-o la şcoală!

În anul în care Samara a ieşit campioană europeană, România a avut campioni de la cea mai mică categorie, 12 ani, până sus, cadeţi, juniori şi seniori. La toate categoriile de vârstă. Nimeni nu a avut niciodată piramida performanţelor pe care noi am reuşit-o!

Dacă o să întrebaţi în ce priveşte marea masă a oamenilor care pun doar ocazional mâna pe o paletă, să zicem duminica, pe aceştia nu avem cum să-i numărăm. Bine, ei spun că joacă ping-pong; noi spunem că jucăm tenis de masă!

Adaugă comentariu


Codul de securitate
Actualizează